Antepostscriptum

În știință totul pare complicat și tinde să devină din ce în ce mai complex, astfel că te iau fiorii când auzi despre radiație cosmică, mecanică cuantică sau gene, nemaivorbind de toate la un loc. E normal să crezi că nu poți să le știi pe toate. Bill Bryson te va convinge că poți.

Cartea sa, Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN prezintă istoria Universului, din momentul primordial până în clipa când Pământul a fost împânzit de omul modern,  și, deși este prezentată prin prisma ochiului riguros al științei, maniera accesibilă și captivantă în care o face te va surprinde. Meritul indubitabil al autorului este că a făcut o carte de popularizare a științei să miroase a aventură. Aventura expansionistă a stelelor, în călătoria lor spre infinit, a Pamântului zbuciumat de eoni schimbători, a veții însăși, atât de persistentă, dar și vulnerabilă, dar și aventura oamenilor de știință, a căror încăpățânată curiozitate și perseverent stoicism ne-au făcut lumină în acest tumult de fenomene pe care natura ni le ascunde, dar și le pune la dispoziția efemerei noastre existențe.

În cele aproape cinci sute de pagini, autorul a reușit să cuprindă tot ce știm azi mai important despre univers, despre Planeta noastră, dar și alte planete din sistemul solar, despre condițiile în care a apărut prima scânteie de viață și modul în care aceasta a evoluat, despre misterele atomului și ale celulei și despre felul în care toate fenomenele începând cu cele din minusculul atom și terminând cu activitatea de pe Lună și Soare interacționează într-un mod halucinant pentru a crea fascinanta lume în care trăim, dar și pentru a ne tulbura cu fragilitatea ei.

Asta e ceea ce reușește să ne trasmită cu succes cartea lui Bill Bryson – fascinația pentru grandoarea și complexitatea naturii, dar și tulburarea în fața firii ei imprevizibil de schimbătoare și a puterii ei impunătoare. Capitolele despre mișcarea plăcilor tectonice, despre activitatea vulcanică, despre glaciațiuni, schimbări climaterice și atmosferă, te fac să te simți pe muchie de cuțit. Dincolo de aceasta, cartea are puterea să-ți trezească un puternic interes pentru toate acestea (geologia mi se părea cea mai pictisitoare dintre științe, până la această carte; acum sunt abonată la nu mai puțin de cinci grupuri de geologie pe facebook), mai ales că toate sunt explicate extrem de pe înțelesul tuturor, prin comparații sugestive și analogii simple.

Anume stilul scriitorului este cel care te face să nu mai poți arunca cartea din mână, decât citită în întregime, mai ales pentru faptul că toate lucrurile, grave sau mai puțin grave, sunt tratate cu umor:

”Plantele se găsesc peste tot în lume, dar specialiști… Ai putea aduna toți specialiștii care se ocupă de ele la o singură masă și nu ar trebui să împrumuți farfurii din vecini.”

”…și nicăieri contrastul nu este mai uluitor decât în momentul concepției, când un mic spermatozoid agitat se confruntă cu un ovul de 85000 de ori mai mare ca el. Trebuie să recunoaștem că aceasta conferă noțiunii de cucerire masculină o perspectivă cu totul nouă.”

dar și cu romantism:

”Genele nu sunt nimic mai mult (dar și mai puțin) decât instrucțiuni pentru crearea proteinelor. Și se achită de această sarcină cu o anume fidelitate plictisitoare. În această privință, seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cântând o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună o idee cam monoton. Dar, atunci când combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem (pentru a continua metafora noastră) măreața simfonie a existenței cunoscută sub numele de genom uman.”

Alături de viața universului, pământului și a vietăților de pe el, în carte  își trăiesc veacul scurt, dar productiv, cercetătorii, oamenii de știință, dar și simplii curioși care nu arareori și-au adus contribuția la dezvoltarea cunoașterii. Efortul acestora, întrebările pe care și le-au pus, experimentele pe care le-au făcut, dar și eșecurile, intrigile, nerecunoașterea și disgrația – toate sunt descrise captivant în Despre toate, pe scurt. Viața fiecăruia dintre aceste personalități poate fi pusă în câte o carte separată (și este, cu siguranță), dar Bill Bryson reușește să surprindă ceea ce îl caracterizează mai cu seamă pe un om de știință sau altul, reușind să ne transmită o imagine bine conturată a acestora, pe care ar fi păcat să n-o avem, totuși e vorba despre nume notorii ale umanității.

Prin prisma tuturor realizărilor acestora și a stadiului de dezvoltare la care am ajuns, dar și a influenței noastre asupta lumii în care trăim, gândul care ar trebui să ne cuprindă deopotrivă, pe toți, nu putea fi exprimat mai bine decât a făcut-o însuși Bill Bryson:

”Este demoralizant să ne gândim că noi am putea reprezenta concomitent suprema realizare a universului viu și cel mai înfiorător coșmar al său.”

 

 

Yuval Noah Harari este istoric israelian, profesor la Universitatea Hebrew din Ierusalim, specializat în istorie militară și medievală. Cartea sa Sapiens: A Brief History of Humankind (publicată în 2011 și apoi tradusă și publicată în engleză în 2014) l-a transformat într-o celebritate. Cursul său online este urmărit de sute de mii de oameni, iar cartea a fost tradusă în 30 de limbi. În 2015, autorul publică următoarea sa carte, care continuă firul ideatic al precedentei: Homo Deus: A Brief History of Tomorrow.

Deși istoric, autorul folosește istoria doar ca instrument pentru a descrie evoluția umanității, din perspectiva idealurilor și credințelor care i-au modelat conștiința și comportamentul. La fel cum biologii ne spun că organismul uman nu este decât vehiculul genelor, Harari ne arată că omul nu este decât mijlocul prin care istoria crează noi concepte și, respectiv, prin acestea, realități. Harari are o viziune extrem de detașată, critică și obiectivă asupra umanității, astfel încât cititorul s-ar putea simți împins spre mărturisiri frustrante și extrem de puțin măgulitoare referitoare la rolul omului în mersul istoriei și la sensul existenței, în general. Autorul privește spre omenire nu doar din perspectiva istoricului, dar și al omului de știință, al omului religios și al economistului. Partea fascinantă este că, după ce expune toate aceste puncte de vedere, Harari se poate desprinde de ele și le poate interpreta într-o analiză lucidă și inaderentă. Deși Sapiens și Homo Deus  cu greu pot fi considerate lecturi relaxante, acestea cu siguranță vă vor deschide noi perspective asupra speciei din care facem parte.

Sapiens este o privire retrospectivă aspura omenirii și o trecere în revistă a tuturor evenimentelor care au bătătorit drumul spre actualele noastre realizări, începând din momentul când Homo Sapiens nu era decât un oarecare animal insignifiant, fără mare impact asupra biosferei, până în clipa în care acesta devine stapânul Pământului și își subordonează toate vietățile, transformându-se într-un Zeu. Cele trei mari revoluții care au remodelat concepția omului despre lumea încojurătoare, Revoluția Cognitivă, Revoluția Agricolă și Revoluția Științifică, sunt cele trei mari capcane pe care însuși oamenii și le-au construit și cărora nu se pot sustrage, acestea îngustându-le drumul spre inerenta deificare. Ideia lui Harari este că drum de întoarcere nu există, că relațiile dintre economie, știință, religie și instituții sunt atât de strânse și complicate, încât nimeni și nimic nu le mai poate descâlci, însă, în cunoștință de cauză fiind de drumul parcurs, poate că acum este momentul să ne întrebăm încotro mergem, momentul Quo Vadis…

We are more powerful than ever before, but have very little idea what to do with all that power. Worse still, humans seem to be more irresponsible than ever. Self-made gods with only the laws of physics to keep us company, we are accountable to no one. We are consequently wreaking havoc on our fellow animals and on the surrounding ecosystem, seeking little more than our own comfort and amusement, yet never finding satisfaction.

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

Homo Deus  este încercarea de a scruta viitorul reieșind din cea ce avem și spre ce tindem. Deși autorul însuși recunoaște că este greu să construiești scenarii într-o lume a cărui ritm de schimbare e atât de alert încât chiar și ziua de mâine ne poate aduce o surpriză, totuși acesta îndrăznește să întrezărească drumul pe care îl așternem înaintea noastră. Odată ce combaterea foametei, a bolilor și violenței nu mai constituie prerogativele de bază ale omenirii, noua agendă a acesteia va cuprinde imortalitatea, veșnica fericire și deificarea omului. Ușa spre acestea este deja deschisă, nu avem de înfruntat decât niște piedici de ordin tehnic și, poate, etic, dar înainte de a face ultimul pas, pasul care ne poate arunca în bezna nimicului (citește extincției speciei), pasul ireversibil, dar probabil și inevitabil spre viitor, poate că ar trebui să revizuim realația noastră cu tot ce ne înconjoară, cu realitatea obiectivă, subiectivă și intersubiectivă, cu această lume de vise și iluzii creată de noi, și să vedem dacă suntem în stare să suportăm consecințele goanei noastre după fantezii.

Digresiunea lirică îmi aparține 🙂 , nimic din acest tip de concluzii nu veți întâlni în carte, aceasta este scrisă într-o manieră atât de lucidă și accesibilă încât cu greu te poți sustrage reconfigurării viziunii asupra lumii din perspectiva înaintată de autor, dar totuși aceasta nu ți se impune, doar îți prezintă starea de fapt a lucrurilor.Ba chiar e greu să aderi la viziunea autorului, pentru că acesta distruge, unul după altul, toți pilonii pe care s-ar putea sprijini omul de rând dintr-o cultură sau alta: religiile ce glorifică supunerea și sacrificiul pentru viața veșnică de apoi, relațiile libere de piață ce propagă victoria îndestulării și fericirii pe pământ, știința care ridică omenirea pe noi trepte de dezvoltare, chiar și umanismul – religia care glorifică omul și realizările sale, toate cad, una după alta, dejucate de spiritul critic al lui Harari, pentru a ne aduce în pragul mâinelui și a ne pune în situația de a ne întreba ce facem cu tot ce avem…

Deci, nu trebuie să crezi sau să aderi la viziunea lui Harari ca să-i citești cartea, trebuie s-o citești pentru ca să cunoști o altă perspectivă de a vedea lucrurile. Sunt sigură că chiar și acei care vor găsi bază pentru a-l contrazice pe Yuval Noah Harari (în timp ce citeam, deja am presupus cine ar avea chef de dispute cu autorul), vor găsi și destule idei asupra cărora să mediteze.

Cu siguranță, și Tu ești unul dintre acei care au ce învăța de la Yuval Noah Harari și ai săi Homo.

 

 

 

”Beneficiul este doar efectul secundar al căutării adevărului.”

Charles Darwin

Pentru lumea științifică, teoria evoluționistă nu mai are nevoie de dovezi, ea este un adevăr recunoscut, iar descoperirile care nu au cum să înceteaze a apărea, nu fac decât s-o susțină și, poate, s-o completeze, pe alocuri. Că lumea organică se tranformă, evoluând, e la fel de evident ca și faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui, cu toate acestea, noi și noi antidarwiniști pot fi întâlniți zilnic, la fiecare pas.

Se pare că tot ce trebuie de făcut e să citești dovezile, ca să te convingi și să nu mai revii la această întrebare, dar de ce să faci efortul de a urmări un lanț logic de la început până la capăt, dacă în articole scurte, cu titluri senzaționale, teoria e descalificată în trei alineate nefondate, dar atât de ușor de digerat și atât de conforme amorului nostru propriu? Și se pare că adevărul acestor articole este acceptat fără rețineri și întrebări adăugătoare, în timp ce evoluționiștilor li se cer noi și noi dovezi, dovezi cu care deja sunt încovoiate rafturile academiilor din lumea întreagă… Cei mai înflăcărați solicitanți sunt cei care, fără nici o dovadă, sunt mulțumiți să creadă că toată lumea vie a apărut ”pur și simplu”, dintrodată… Ei bine, pe cei care nu au drept scop căutarea adevărului, ci doar satisfacerea amorului propriu, să-i lăsăm să și-l bălăcească în palavre deșarte, până se vor trezi din ”somnul rațiunii”, iar noi, cei iubitori de judecăți sănătoase și de fascinația cunoașterii, haideți să ne bucurăm de lectura biografiei uneia dintre cele mai luminate minți ale omenirii.

Indiferent ce cauți în biografia lui Darwin – istoria evoluției strălucitei sale rațiuni, descrierea evenimentelor ce au însoțit înaintarea ideilor sale sau, pur și simplu, viața omenească a unui geniu, vei fi deopotrivă mulțumit, citind cartea lui Maxim Certanov, Darwin. Plus la acestea, vei fi răsplătit cu explicații accesibile și foarte bine structurate asupra pricipalelor sale idei.

Cu referire  la viața eroului său, autorul nu se aruncă în căutarea senzaționalului orbitor, ci, obiectiv și organizat, studiază doar faptele și împrejurările reale, în măsura în care acestea sunt disponibile, și, tot atât de devotat, le redă, fără să le împodobească cu raționamente și concluzii deraiate. Astfel, aflăm despre omul-Darwin: despre tinerețea petrecută pe picior larg, cu cai și vânători, dar și cu frământări asupra căii de ales în viață, despre căsătoria cu Emma, despre tatăl iubitor care a fost pentru copiii săi, despre boala care l-a măcinat toată viața, dar care n-a putut să-i învingă dorința de cunoaștere, ce i-a alimentat abnegația cu care a observat și studiat plantele, gâzele și animalele; dar și despre părerile sale politice (era luptător împotriva sclaviei), despre atitudinea față de femei, despre previziunile sale intuitive, atât politice (SUA v-a ajunge o mai mare putere decât Anglia), cât și științifice, din domenii nebiologice (Luna e un fragment din Pământ), despre respectul pentru nemți, dar desconsiderarea francezilor, despre nemărginata dragoste pentru animale și respectul pentru orice ființă vie.  Ești liber să-ți creezi despre Darwin orice impresie vrei, după ce citești cartea, în ea oricum nu se face nici o aluzie care ți-ar împovăra libera apreciere, ci sunt orînduite doar acele evenimente ale cărui erou a fost renumitul biolog, a căror urmă s-a păstrat, obiectiv, în documente. În unica pagină în care autorul se ocupă, direct, de descrierea caracterului lui Darwin, o face obiectiv și fără să cadă în plasa idolatrizării obiectului studiului său, cum fac de obicei mulți dintre cei care scriu biografii.

Obiectul admirației autorului sunt, mai degrabă, ideile eroului său, pe acestea nu ezită să le descifreze cititorului ”liric”, prezentându-le explicit și concis, astfel încât să nu creeze confuzii, dar și apărându-le cu vehemență, însă nu cu o vehemență fanatică, ci bazându-se, din nou, pe cercetările și descoperirile cele mai recente din domeniu. Acesta este încă un argument în favoarea cărții –  ideile lui Darwin nu sunt privite doar din lumina epocii lui, cu critica și susținerea de care au avut parte atunci când au fost publicate – ci urma influenței lor este urmărită până în prezent, când multe dintre acele idei, considerate atunci erezii, au fost confirmate de știința modernă și scoase din noroiul desconsiderării. Astfel, evoluționismul darwinian, reînvie, azi mai actual decât ieri, demonstrând că geniul savantului a depășit secolele ca să se reconfirme și să se înrădăcineze tot mai adânc în conștiința rațională a umanității. Dezinvoltura și scânteile de umor cu care autorul demontează toate aberațiile ce s-au spus despre Darwin și lucrările lui, precum și redarea succintă și accesibilă a acestora, stimulează parcurgerea ușoară și captivantă a conținutului cărții. E greu să nu înțelegi evoluția după lectura cărții Darwin, a lui Certanov.

…dar, trebuie să recunoaștem că, în timp ce în Anglia secolului XIX, două mii de exemplare ale lucrarii lui Darwin despre râme (!) au fost vândute într-o singură zi, în secolul XXI oamenii nici nu se obosesc să citească un articol până la capăt, atât de mult am evoluat!

De-i frig, de plouă, de-i campanie electorală, cei mai curioși și pasionați de știință se adună, în fiecare lună, la edițiile offline ale Clubului ”Evoluția”, pentru a afla ceva interesant și util.

Azi, Silvia Ursul (ecolog, ornitolog) ne-a povestit despre evoluția migrației în lumea păsărilor, despre întrebările pe care și le pun ornitologii referitor la fenomenul migrației și despre teoriile care încearcă să răspundă la aceste întrebări, mai exact despre teoria ”sudică” și cea ”nordică”, împăcate, în cele din urmă, de un cercetător care a explicat că cele două ipoteze nu se exclud reciproc. Am aflat despre obiceiurile migratoare ale păsărilor (la unele specii migrează doar exemplare tinere sau doar femelele, la altele migrează mai întâi exemplarele tinere, apoi cele vârstnice), despre cauzele migrației, precum și despre distanța, deseori uimitoare, parcursă de unele specii, cum ar fi chira arctică, o specie care poate fi întînită doar la poli și care parcurge aproximativ 35 de mii de kilometri anual, zburînd de la un pol la altul. Silvia ne-a mai povestit și despre factorii care pot influența migrația, vorbindu-ne despre un caz destul de recent de schimbare a obiceiurilor de migrație a gâștelor cu gât roșu care și-au mutat brusc, prin anii ’60, cartierul de iernare din zona Mării Caspice în zona Mării Negre, iar cauza ar fi schimbarea obiceiurilor agricole ale locuitorilor zonei Mării Caspice, care anterior cultivau culturi cerealiere, în acea zonă, iar recent au schimbat destinația agricolă a teritoriului.

Pe Silvia am ascultat-o de două ori, în cadrul Clubului, și deja pot să spun că, prin pasiunea cu care își abordează și prezintă subiectele, m-a făcut și mă uit altfel la păsări.

Aceasta a fost partea romantică.

A urmat partea urât mirositoare a realității. Al doilea raportor, Sergiu Andreev (ecolog, zoolog) ne-a arătat, în prezentarea sa despre evoluția paradigmelor sanitației, limita de jos (literalmente) a civilizației. Și dacă încă credeți că suntem foarte civilizați, atunci îmi pare rău să Vă dezamăgesc, dar respirăm, bem și ne scăldăm în… excremente (tot literalmente) pardon, deșeuri umane. Sergiu ne-a prezentat istoria tehnologiilor de tratare a deșeurilor umane, de la Civilizația Indusului și Cloaca Maxima a romanilor la sistemele moderne de tratare a deșeurilor; ne-a vorbit despre avantajele și dezavantajele sistemelor centralizate și descentralizate (dar mai ales despre avantajele celui descentralizat și dezavantajele celui centralizat), ne-a explicat ciclurile energiei și nutrienților, ne-a distrat cu curiozități din lumea științei sanitației și ne-a avertizat că apele din fântânile Moldovei sunt poluate cu nitrați și alți poluanți în proporție de 80%, anume din cauza toaletelor improvizate de la țară, deșeurile din acestea nimerind în apele freatice și de acolo, direct în organismul uman. O alternativă, nu cu mult mai costisitoare decat aceste improvizații, există și o reprezintă toaletele cu colectare separată a excrețiilor – o tehnologie simplă și ingenioasă care, pe lângă faptul că este ecologică, mai are și alte implicații utile, în sensul că excrețiile separate pot fi utilizate ulterior în agricultură.

Sergiu a fost deosebit de bun cu cei prezenți azi pentru că, pe lângă faptul că ne-a prezentat un subiect interesant într-un mod captivant, ne-a mai și oferit câte o carte despre sanitația ecologică, a cărui autor este.

Așadar, în timp ce politicienii inventează noi și noi metode de a ne baga în rahat pardon – la ananghie, știința elaborează soluții pentru a ne scoate de acolo.

 

 

There exists no objective basis on which to elevate one species above another.

În cartea anterioară pe care am citit-o (Amprenta lui Galileo, Peter Atkins), autorul vorbea despre istoria evoluției cunoștințelor despre Univers ca despre o istorie de umilire succesivă a omului, în sensul că descoperirile științifice în acest domeniu ne-au făcut conștienți de insignifianța și micimea noastră. După părerea mea, neo-darwiniștii au făcut mai mult în acest sens – mi se pare mai ușor de acceptat micimea noastră în raport cu Universul infinit, decît ideea că nu suntem decît niște vehicule pentru gene, care ne determină nu doar înfățișarea, dar și comportamentul, în mare măsură. Gena ca manipulator al universului viu este eroul de bază al cărții lui Richard Dawkins, Gena Egoistă.

Ceea ce e minunat în toată această poveste despre evoluție este faptul că noi am devenit conștienți de acest lucru, ne cunoaștem natura și acesta este un prim pas spre încercarea de a o depăși.

Altfel, viața există și evoluează datorită supraviețuirii  și înmulțirii diferențiale a multiplicatorilor. Pentru ca să fie stabili și să supraviețuiască, aceștia din urmă trebuie să întrunească trei calități de bază – să fie longevivi, fecunzi și să posede o acuratețe cît mai mare a multiplicării. Iar aceste trei calități pot fi întrunite cu succes în condițiile în care multiplicatorul este ”egoist”. Despre ”scopurile” și  ”egoismul/altruismul” multiplicatorilor se poate vorbi doar la figurat, aceste exprimări nefiind decît o analogie cu comportamentul conștient, pentru a facilita înțelegerea, pe cînd, în realitate, comportamentul lor este inconștient, favorizat sau înnăbușit de condițiile naturale întîmplătoare.

Deci, scopul multiplicatorului este să se înmulțească, în condițiile date, și să se adapteze la acestea. Rezistă acei care găsesc cele mai ”ingenioase soluții” pentru a supraviețui. În condițiile incipiente, în care aceștia duceau o luptă crîncenă, într-o masă enormă de multiplicatori, construirea unui vehicul de apărare (survival machine), în care să se ascundă, a constituit un avantaj enorm. În continuare, lupta s-a dat din această perspectivă – construirea celor mai rezistente vehicule, tot mai complexe și mai capabile să asigure securitatea și continuitatea multiplicatorului.

Și noi suntem rezultatul muncii de milenii a multiplicatorului. Înfățișarea noastră și, de multe ori, comportamentul nostru sunt rodul muncii acestei minuscule entități – gena (în sens condescendent, pentru că suntem, desigur, rezultatul acțiunii unui complex de gene). Celulele din care suntem constituiți ”cunosc” totul despre arhitectura noastră integră, datorită acestui program biologic (codul de gene) înscris în fiecare dintre ele (cu mici excepții). Creierul nostru, atît de complicat, este și el o ”invenție” a evoluției, apărut din necesitatea de a prezice viitorul și de a-l simula, pentru aceasta fiind nevoie de un mecanism care să memorizeze și să repete/evite situațiile favorabile/defavorabile perpetuării genei. Iar evoluția capacității noastre de a simula a dus, probabil, la crearea a ceea ce numim astăzi conștiință: ”The evolution of the capacity to simulate seems to have culminated in subjective consciousness. Perhaps consciousness arises when the brain’ssimulation of the world becomes so complete that it must include a model of itself.”

Între timp, creierul devenind o armă din ce în ce mai perfecționată și deci, mai eficientă de asigurare a continuității, aflată la cheremul genei,  s-a transformat, totodată, într-o armăîmpotriva ei, acesta fiind singura entitate capabilă să se răzvrătească împotriva ”stăpînului”/creatorului său. Analogia cu sistemele computerizate inteligente se impune și nu mai e o exagerare afirmația că acestea vor fi în stare să ne depășească, într-o zi.

Evoluția a arătat că au perpetuat acele gene care au acționat în detrimentul celorlalte, prezente în piscina de gene, dar caracteristica ”egoistă” a acesteia este discutată în context statistic, de crearea a anumitor caracteristici pe parcursul anilor, a sutelor de ani, a miileniilor. Nu trebuie (neapărat) să gîndim despre noi, ca creaturi ale genelor, în termeni de entități egoiste, în sensul cel mai general al cuvîntului, deși comportamentul nostru este, la baza sa, determinat de necesitatea de a acționa egoist. Cu atît mai mult cu cît știința a demonstrat că comportamentele de cooperare sunt stabile din punct de vedere evoluționist și sunt benefice tuturor părților participante la cooperare.

Dacă e să mă agăț de această din urmă ideie, mi se pare corect să recunoaștem că acțiunile de cooperare sunt, de fapt, rezultatul unui calcul matematic al beneficiilor și că altruismul nostru nu este decît o strategie stabilă din punct de vedere evolutiv, mai degrabă decît o formă de superioritate spirituală (autorul explică cum, de multe ori, altruismul este, la bază, egoism și nu e nici o contradicție aici – exemplele cu insectele sociale sunt edificatoare). În carte se vorbește mult despre strategiile stabile (ESS – evolutionarily stable strategy), cu exemplele de rigoare a căror logică e interesant de urmărit (citind exemplele din lumea animală, ale  lui Dawkins, m-am gîndit de mai multe ori la strategii sociale stabile – anume la cît de stabilă este o societate de persoane crescute de banii părinților plecați peste hotare, în care s-ar infiltra, încet, persoane crescute de părinții propriu-ziși – am fost tentată să creez un model matematic, dar numai gîndindu-mă mi-am dat seama cît de complicat ar fi și cîți factori ar trebui luați în considerare), precum și despre aplicarea a game theory la evoluția comportamentului.

Un capitol intrigant, deși se bazează doar pe un soi de speculație, este cel referitor la un alt tip de multiplicatori – meme-ul (termenul a fost introdus de Richard Dawkins, in chiar cartea de față, în 1976, dar este deja introdus în Dicționarul Oxford). Dacă gena se transmite prin organisme, meme-ul se transmite de la creir la creier și reprezintă ideile, conceptele care rezistă în timp și se transmit din generație în generație:

”For more than three thousand million years, DNA has been the only replicator worth talking about in the world. But it does not necessarily hold these monopoly rights for all time. Whenever conditions arise in wich a new kind of replicators can make copies of itself, the new replicators willtend to take over, and start a new kind of evolution of their own. Once this new evolution begins, it will in no necessary sense be subservient to the old. The old gene-selected evolution, by making brains, provided the soup in wich the first meme arose. Once self-copying memes had arisen, their own, much faster, kind of evolution took off.”

Eu nu consider cartea și teoria genei egoiste drept una demotivantă, dar eu am fost pregătită pentru ea din lecturile anterioare (Homo Aggressivus, de Dorian Furtună, a avut un mare rol) și nu exclud un ușor efect depresiv pe care aceasta ar putea să-l inducă altor cititori. Dar luciditatea expunerii și frumusețea construcțiilor logice vă vor clarifica multe lucruri pe care poate că ați refuzat să le credeți și, după cum spune și autorul, adevărul nu poate fi evitat:

”If something is true, no amount of wishful thinking can undo it.”

A sosit și multașteptata (de mine, personal) lecție de fizică! Raportorii de astăzi, în cadrul celei de-a opta ediții a Clubului Științific ”Evoluția”, au vorbit despre energia nucleară și aplicațiile acesteia (Dorin Dusciac), precum și despre radiațiile ionizanante și evoluția veții (Ionel Bălan).

Dorin Dusciac, într-o relatare accesibilă, evoluînd de la teorie la practică, a vorbit despre structura atomului și despre fisiunea nucleară, adică despre acea reacție în urma căreia se eliberează o cantitate enormă de energie  (dacă energia de imput a neutronului care bombardează uraniul este de 4-6 MeV, atunci energia eliberată în urma fisiunii este de 200 Mev – un evident buget energetic pozitiv), apoi despre domeniile de aplicare a energiei nucleare, analizînd, în final, și cît de realistă ar fi imprementarea unui proiect de construcție a unei centrale nucleare în Republica Moldova (concluzia este că ar fi ireal, din mai multe cauze – nu avem ingineri calificați în domeniu, nu avem resurse de apă suficiente pentru răcirea reactorului, ș.a.). Au fost demontate și cîteva mituri referitor la radiație și reactoare nucleare (emisiile de CO2 din energia nucleară au o valoare medie de 0,015 kgCO2/kWh, apropiată de cele din energia eoliană (0,016gCO2/kWh), ”fumul poluant” care îl vedem ieșind din giganticele turbine de la centralele nucleare nu-i decît vapori de apă, pentru că pentru răcirea reactorului e nevoie de foarte multă apă, care are proprietatea de a se evapora la încălzire 🙂 ), de asemenea nefiind evitate discuțiile despre problemele ridicate de obținerea energiei nucleare, cum ar fi problema depozitării deșeurilor nucleare, o problemă care impune reducerea utilizării acestui tip de energie, la nivel mondial.

O curiozitate prezentată, ca fapt divers, de Dorin a fost informația despre existența unui laborator științific, în Bordeaux, care verifică autenticitatea vinurilor vechi, în baza analizei componenței chimice a acestora, prin metoda de Cesium dating. Idea este că radioizotopul Cesium 137 a apărut în natură după explozia nucleară de la 1945. Cunoscînd acest lucru și ”verificînd” compoziția vinului, putem determina dacă vinul este fabricat pînă la sau după acest an.

Multe lucruri pe care le știam despre radiație, pînă la această lecție, le-am aflat tot de la Ionel Bălan (biochimist, cel de-al doilea speaker din seara de azi) sau de la tata (chimist fizic), dar acum am avut posibilitatea să le văd adunate împreună într-o prezentare destul de consistentă, relatată în cel mai laconic mod posibil pentru o temă atît de vastă. Ionel ne-a arătat că evoluția lumii vii a avut loc în prezența radiațiilor ionizante, dar că aceasta a scăzut pe parcursul evoluției și probabil că acestă scădere este și unul din factorii care au ”permis” lumii vii să evolueze și să devină din ce în ce mai complexă. Desigur că și azi suntem expuși radiației, dar, printre altele, organismele au căpătat și o anumită rezistență la radiație (există niște enzime care ”inspectează” periodic lanțurile de ADN și ”repară” rupturile provocate de radiații), existînd chiar și organisme pluricelulare ”indiferente” față de nivele foarte înalte de radiație. Am aflat despre efectele radiației asupra celulei, aceasta putînd supraviețui în urma radiației, o altă posibilitate e aceea că celula moare sau, în sfîrșit, o a treia posibilitate este că celula crează mutații care, dacă se dovedesc utile organismului, duc la crearea de noi caractere. Deci, într-o anumită măsură, se poate vorbi despre radiație ca despre o sursă de biodiversitate.

Prezentarea a stîrnit multe întrebări, la care Ionel a răspuns foarte detaliat, demontînd și el alte cîteva mituri despre radiație (acela că telefoanele mobile ar fi dăunătoare – iradiindu-ne, de exemplu). Discuția postprezentare a durat probabil mai mult decît prezentarea însăși, ceea ce dovedește interesul deosebit pentru această temă destul de vastă. Ionel s-a arătat dispus să răspundă și la alte întrebări, referitoare la temă, dacă îl telefonați la serviciu (doar că eu am să updatez articolul cu numărul de telefon, nu l-am notat).

Și, printre altele, vin din ce în ce mai mulțe persoane interesate de știință la Club, acesta este un trend frumos și încurajator.

TU CÎND VII? 😉

PS. Azi a avut loc și prima mea miniprezentare, din cadrul Clubului – am prezentat cartea ”Amprenta lui Galileo” de Peter Atkins, despre care voi deja știți dintr-o postare anterioară de pe acest blog.

 

În una din reflecțiile sale despre muncă, Emil Cioran spunea că munca l-a transformat pe om în robul realității din afară. Trebuie să recunoaștem însă că e vorba de un cerc vicios, căci, rezultat al acțiunii constante și concentrate a muncii asupra realității, aceasta din urmă înșăși are tendința de a ne transforma. Inovațiile ispititoare, globalizarea, ritmul de viață alert nu ne permit să ne păstrăm sau, cu atît mai mult, dezvoltăm natura meditativă (o fi oare o trăsătură firesc umană, mă întreb?). Viteza cu care se transformă viața nu mai este, de la un timp, un țel de atins, ci mai degrabă un preludiu pentru transumanismul care ar trebui deja să ne preia din starea prea învechit-omenească de a fi. Ar trebui să ne depășim condiția  de simple animale raționale pentru a ajunge la nivelul realității pe care noi înșiși am creat-o. Cum am reușit să o creăm, așa totmaipuțingînditori cum am devenit, ar fi întrebarea. Prin număr, ar putea fi răspusul. Suntem atît de mulți, încît am ajuns să devenim părți executoare ale unei gigante mașini de transformat lumea, în care numărul celor care lansează și gîndesc ideile (citește scriu instrucțiunile) cap-coadă e destul de mic, în schimb numărul mîinilor gata să aducă la îndeplinire minuscule bucăți din sarcina lansată este mereu în creștere. Realitatea astfel colectiv-creată ne pune însă în fața provocării de a o înfrunta individual, nu colectiv. Mai mult ca atît, ne împinge spre competitivitate. Evident, nu e timp de gîndire, e loc doar pentru acțiune. Să ieși din cercul acesta, oricît de vicios ar fi, înseamnă să te confrunți cu probabilitatea de a fi aruncat de pe orbită. Întrebarea este – în jurul la ce orbităm?

Aceasta ar putea fi o introducere prea lungă și anevoioasă pentru o reflecție despre preocuparea pentru modul în care ne educăm copiii, dar ea-preocuparea, izvorăște anume din această ordine de idei. Cum e corect să educăm astăzi un copil, ce abilități ar trebuie să-i inducem? Trebuie să-l pregătim pentru a fi competitiv într-o lume în veșnică schimbare sau să-l încurajăm să-și acorde timpul necesar pentru a-și simți înclinațiile/limitele? Găsirea răspunsului la întrebarea despre ce trebuie să facem e doar jumătate de soluție, pentru că întrebarea imediat următoare este ce suntem noi în stare să le oferim, în oricare din aceste sensuri. În contextul în care, pe de o parte, diferența dintre două generații consecutive, din punct de vedere al inovațiilor în toate domeniile, este cu mult mai mare decît acum cîteva decenii, iar pe de altă parte, necesitatea de a ține pasul cu ritmul de viață este destul de solicitantă din punct de vedere al resurselor de timp, am putea să ne întrebăm dacă în general suntem în măsură oare să oferim ceva copiilor noștri. Dacă am avea destul timp, n-ar fi oare învechită informația pe care am vrea s-o oferim sau n-ar fi oare deplasate valorile în care ne-am obișnuit să credem și pe care le-am cultivat într-o societate atît de îndepărtată inovațional încît astăzi pare a fi ruptă din altă dimensiune? Iar dacă valorile (care – morale, etice, estetice? aproximativ așa) nu se învechesc, avem oare timp să le dezvoltăm sau ar avea oare ei, copiii, timp să le îmbrățișeze pe deplin, să le cunoască cu adevărat?

În contextul în care omul s-a trasformat din subiect al Universului, în obiect, care ar fi măsura de echilibru pentru trecerea dintr-o stare omenească într-una apropiată de trasumană, fără ne a pierde definitiv în noua noastră formă? Ce trebuie să transmitem următoarelor generații fără ca să-i traumăm cu învățăturile ineficiente și inaplicabile ale trecutului și, în același timp, să nu-i rupem definitiv de o tradiție general-umană?

Dragostea pentru cunoașterea obiectivă este singurul răspuns care mi se impune. Probabil că este singura emoție care merită să fie cultivată, atunci cînd te afli, pe de o parte, în imposibilitatea de a transmite însăși informația (care s-ar putea dovedi outdatată pentru ei) din lipsă de timp (și de sens), precum și în incertitudinea referitor la ceea ce ar trebui să transmiți și ce nu, pe de altă parte. Asta înseamnă, da –  să arunci copilul în lume ca să lupte el singur cu realitatea cu care va fi nevoit să se confrunte, fără ca să-i dai nici o altă protecție sau armă, decît unica care are cea mai mică probabilitate de a se transforma într-o armă împotriva lui: dorința de a cunoaște obiectiv lumea. Aceasta, la rîndul său, ar trebui să genereze, inevitabil, atît valorile și principiile necesare ca suport într-o existență oricît de neînsemnată, cît și satisfacția intrinsecă de a fi ajuns prin liber-arbitru și în cunoaștere de cauză asupra modelului de urmat petru o existență demnă.

Iar dacă chiar ar fi să-i transmit ceva concret copilului meu, n-aș fi în stare decît să-i vorbesc, cu o nostalgie bolnăvicioasă, despre timpurile cînd în Moldova se stingea lumina, și mama ne-a învățat Luceafărul, iar tata – structura atomului… Chineză emoțională, nu altceva.

Arhive

De vă e foame