Antepostscriptum

Dar de ce? De ce? Mă întrebam în timp ce citeam această afirmație atribuită lui Noica, în ”Jurnalul de la Păltiniș”. Cu ce se deosebește bucuria intelectuală de, să zicem, bucuria dependentului de droguri, după ingerarea dozei zilnice, sau de bucuria despotului care se înfruptă din suferințele robilor săi? Sau de oricare altă bucurie cotidiană, nedemonică, precum savurarea unei cine delicioase sau a unei femei frumoase? Probabil toți cei care încearcă oricare dintre aceste bucurii trăiesc aceleași senzații, la nivel organic, dacă nu și conceptual: aceeași dizolvare în momentul plăcerii, același simțământ de consistență a clipei, de eliberare și subjugare simultane, de nirvană… Aceeași dependență de sursa plăcerii, aceeași dorință de repetare, la infinit, de ”oprește-te clipă”. Prin ce, atunci, se deosebesc aceste din urmă plăceri de cea intelectuală, de ce bucuria edevărată nu e decât în cultură?

Deosebirea e aceeași ca și între existență și ființare: nici una și una foarte mare, în același timp. În timp ce despotul și dependentul de droguri își construiesc satisfacția pe sursa plăcerii, dependentul de cunoaștere este edificat de către sursa plăcerii; consumul devine o investiție perpetuă, în cel din urmă caz, pe când în celelalte cazuri este vorba de un consum care își epuizează resursele în momentul trăirii lui. Consumatorul de pofte momentane, astfel, nu poate fi definit în absența sursei plăcerii, pe când cel de bucurii intelectuale se transformă în sursa plăcerii sale, devenind, la rândul său, o sursă de asemenea bucurii, fiind în stare să alimenteze, dar și să se autoalimenteze prin forța rațiunii sale.

Pe de altă parte, despre omul însetat de cunoaștere se spune, și nu fără temei, că are deschisă în fața-i o singură perspectivă: cea a nefericirii. Pe cât de întemeiată n-ar fi această presupunere, ea totuși nu vine în contradicție cu afirmația lui Noica, deoarece omul cult, prin aceeași înțelegere care îi desfășoară perspectiva adevărată, lipsită de sens și frumusețe, a realității și existenței, deci, prin aceeași forță a rațiunii vede și splendoarea legităților care orânduiesc natura și viața. Astfel, omul cult este fericit în nefericirea sa, pe când omul comun, care a ales existența în loc de ființare, este nefericit în fericirea sa.

Anunțuri

     Moralitatea, în cel mai restrâns sens al său, reprezintă un set de reguli de conduită care ghidează individul în percepția sa asupra binelui și răului. Este, de fapt, un costruct social necesar, cu atât mai indispensabil odată cu organizarea tot mai complexă a relațiilor interumane, care determină felul în care interacționează membrii unui grup astfel încât această interacțiune să fie una armonioasă și nu una haotică. În fond, moralitatea reprezintă o formă de limitare și restricționare a propriilor plăceri și dorințe în favoarea funcționării efective a grupului. Deși un construct social, tradițional, conduita morală este asociată și susținută de către instituțiile de cult, aceasta fiind, de fapt, la începuturile sale, ce mai logică și eficientă soluție pentru implementarea moralei: credința a fost prima care a oferit un răspuns fricilor umane și, respectiv, era cea mai în măsură să descrie și felul în care această eliberare de frici putea fi obținută, prin implementarea unei ordini sociale care să susțină, cu ajutorul unor instrumente psihologice, sistemul judiciar, ce operează cu pedepse reale, dar nu întotdeauna suficient de penetrante. Calitatea răspunsului cu care opera biserica pentru a elibera omul simplu de fricile și grijile lui cotidiene nu constituie subiectul acestui eseu, dar cu siguranță reprezintă pârghia care a făcut posibilă implementarea unui sistem de constrângere a instinctului uman de a acționa egoist.

     Odată cu dezvoltarea cunoașterii, însă, a evoluat, cumva independent, dar în strânsă legătură cu aceasta, și percepția despre bine și rău, percepție care însă nu este susținută de inflexibilitatea tradiției religioase. Rigiditatea constituie, de fapt, sensul acestei tradiții și, respectiv, destrămarea acestui pilon al fixității ar escalada în destrămarea tradiției însăși. Flexibilitatea este o însușire pe care religia nu și-o permite, pur și simplu. Ca să dau doar un singur exemplu despre cum a evoluat percepția despre bine și rău, despre cum limitele acestei percepții au devenit deplasabile, am să amintesc atitudinea față de contracepție care, evident, s-a modificat considerabil de la un secol la altul și desigur că prea puțini ar fi înclinați să susțină, azi, că contracepția este un rău care trebuie evitat, spre deosebire de concepția anterioară care considera controlul asupra vieții o prerogativă exclusiv divină și, în nici un caz, umană. Putem adăuga aici și deciziile de întrerupere asistată a vieții, în anumite condiții, precum și, în general, întreaga dezvoltare accelerată a medicinii și, în special, a geneticii, care deși ridică probleme tot mai mari de ordin moral, sunt tot mai puțin percepute, ca atare, drept expresie a răului. Dar nici nu rigiditatea tradiției religioase, drept promotoare a sistemului moral mă interesează, de fapt.

     Asupra condiției omului care cunoaște sau vrea să cunoască și a cunoașterii, în general, în cadrul acestui sistem, mă întreb. Este oare omul iubitor de cunoaștere o persoană morală? Sau poate fi moral omul neafiliat religios? Raspunsul este evident și nici măcar nu trebuie să intervin cu exemple pentru a-l susține, dar totuși rămâne întrebarea: care este baza moralității sale, care este suportul pe care e construită moralitatea sa? Raspunsul, cred eu, deși pare a fi același, este totuși, în esența sa, diametral opus celui oferit de religie: eliberarea de frici prin înțelegere este diferită de eliberarea prin soluția universală care constrânge înțelegerea. Cunoașterea este asociată, în această ultimă tradiție, cu tendința de ascensiune spre divinitate și, inerent, cu căderea în iad (transformarea îngerului care și-a dorit prea mult, în demon): fericiți cei săraci cu duhul…

Totuși, care este deosebirea dintre aceste două tipuri de eliberări? Probabil aceasta rezidă în percepția plăcerii. Deoarece constrângerea plăcerilor constituie baza moralității, percepția plăcerii trebuie să ne servească și răspunsul la această întrebare. Omul ale cărui orizonturi au depășit cu mult limitele grijilor cotidiene și a acelor griji de care depinde propria supraviețuire, a făcut un salt calitativ enorm în sentimentul propriei împliniri. Acesta devine din ce în ce mai puțin dependent de micile plăceri care pot recompensa o anxietate cotidiană, dar nu și potoli o sete de cunoaștere stârnită de întrebări din ce în ce mai consistente. Împlinirea se acumulează, în acest ultim caz, doar prin parcurgerea acestui drum meticulos și monoton, dar indispensabil procesului de cunoaștere, care te duce spre Înțelegere, aceasta devenind definiția și esența însăși a plăcerii. Cunoașterea te propulsează spre alt nivel al plăcerii. Și, deși, la fel ca și micile plăceri, cunoașterea te absoarbe și abstinența devine o constrângere greu de suportat, practicarea continuă a acestei plăceri nu poate genera efecte defectuase societății, dimpotrivă, e de natură să aducă beneficii acesteia. În plus, sentimentul frustrării condiționat de raportul dorință/abstinență este aproape eliminat, fiind limitat doar la nivelul de răbdare pe care este necesar să-l investești în parcurgerea acelui drum.

     Astfel, în cazul intelectualului tot mai acerb, moralitatea se metamorfozează dintr-un cod bazat pe respectarea tradiției într-un modus vivendi intrinsec omului integru, dintr-o axiomă relevantă pentru apartenență la un grup, la o sensibilitate față de conceptul de existență în grup, de la o clasificare a lucrurilor în bune și rele spre o intuiție a binelui și răului, în fine – de la lege spre legitate… Poate că înțelegând fundamentul moral al omului pornit pe drumul Înțelegerii, vom fi mai puțin reticenți față de acest nedeclarat, dar cel mai sever condamnat Păcat: setea de Cunoaștere.

Fiecare persoană își pune, mai degrabă sau mai târziu, întrebări. Existențiale, despre fenomenele sociale sau despre stările de spirit trăite. Viziunea celor mai mulți dintre noi vizavi de aceste întrebări se formează prin aderarea la una din acele idei, străine, care se pliază cel mai bine pe factura noastră interioară. Dar puțini sunt cei care pot formula o concepție pasibilă de aderare. Încă mai puțini sunt cei care pot răsturna concepții de viață. Avem nevoie de idei pentru ne forma și a colora sensul vieții, iar de răsturnări – pentru a înțelege că ideile sunt…gândibile.

Fie că ești în căutare de răspunsuri sau ai nevoie de o provocare, vei găsi câte o doză din ambele în culegerea pe care o pregătește Dorian Furtună, la manuscrisul căreia m-am bucurat să am acces. Reflecții care incită la reflecții, acesta este, pe scurt, conținutul culegerii. De vrei să le adopți, de vrei să le reziști – e opțiunea ta, dar ceea ce va trebui să recunoști e că au putere de perforare, în sens constructiv.

Dar înainte (sau poate dincolo) de asta – plăcerea de a te delecta cu gînduri lucide, exemplar ordonate și, mai ales, pătrunzătoare, pătrunzătoare…

Ceea ce apreciez eu la stilul de scriere a lui Dorian este echilibrul: acea rară calitate de a fi tranșant fără a fi cinic și de a fi temerar fără a fi insolent. Acea rară calitate de a nu te prosterna găselnițelor senzaționale și de a semnala asupra înțelepciunii din lucrurile simple.

Despre cartea aceasta am să mai vorbesc și o să se mai vorbească…

E greu să alegi un citat dintr-o carte care poate fi citată de la un capăt la altul, dar nu pot să vă las cu gândurile goale:

”Durerile întotdeauna vor surclasa bucuriile, cantitativ. Așa funcționează viața. Dar numai marile înfăptuiri vor putea potoli în memoria noastră marile dureri. Așa funcționează conștiința.”

Clubul Științific ”Evoluția” se întrunește lunar, în cadrul Facultății de Biologie și Pedologie a Universității de Stat, pentru a oferi (gratis) informații din diverse domenii ale științei prin intermediul raportorilor  – specialiști care studiază și activează în domeniile respective. Prezentările sunt concepute pe înțelesul tuturor și au drept scop popularizarea și promovarea științei în rândul tuturor celor interesați și fascinați de cunoaștere.

Inițiativa pentru lansarea acestui Club a luat naștere din dorința de familiarizare a publicului larg cu realizările științei, ea aparținând etologului și scriitorului Dorian Furtună și zoologului și ecologului Sergiu Andreev. Deci, proiectul este voluntariat curat, iar efortul organizatorilor este recompensat de interesul publicului pentru cunoaștere.

Mi-am făcut un obicei de a scrie despre întrunirile Clubului, pentru a informa și alte persoane care poate încă nu au auzit despre acesta, dar și în speranța de a capta interesul celor care încă nu s-au decis să vină. Pe mine, personal, Clubul m-a ajutat să găsesc răspuns la multe întrebări practice, dar, mai ales, de viziune asupra multor fenomene și asupra vieții în general, impulsionându-mi lecturile despre evoluționism, domeniu pentru care am făcut o adevărată pasiune.

Pe 23 februarie, la cea de-a XV-a ediție a Clubului, am avut parte, din nou, de două prezentări foarte interesante.

În cadrul primei dintre acestea, geneticianul Valeriu Țuțuianu a vorbit despre istoria geneticii – ramură a biologiei care studiază legile eredității. Speakerul a relatat despre drumul parcurs de această știință, încă din perioada premendeliană, cînd se considera că trăsăturile/caracterele părinților ”se amestecă” pentru a da naștere unui caracter intermediar la progenitură, până la momentul actual, când Proiectul Genomului Uman a permis decodificarea întregului genom uman (determinarea secvenței de nucleotide din care e constituit DNA-ul uman), vorbind despre personalitățile implicate în fundamentarea și dezvoltarea geneticii, și despre lanțul de eșecuri și realizări din domeniu, care a culminat cu o înțelegere mai aprofundată a naturii umane. Deși genetica este o știință relativ recentă (secvențierea completă a celei mai mari părți a genomului uman a fost anunțată în 2003) și provocările ei sunt încă mari, implicațiile și aplicațiile ei sunt enorme. Pe lângă faptul că a avut o contribuție esențială la teoria evoluției, explicînd unul din mecanismele ei, genetica are aplicații de cea mai mare importanță în medicina moleculară, ajutând la înțelegerea și tratarea unor boli genetice, cum ar fi cancerul. Desigur, aplicațiile ei nu se opresc aici, dar raportorul fiind specialist în genetica cancerului, a ținut să vorbească anume despre acestea și despre realizările și posibilitățile laboratorului în cadrul căruia activează, ce studiază bazele genetice ale acestei (și, probabil, altor) maladii.

Naturalistul Sergiu Andreev a venit, din nou, cu o prezentare colorată, în spirit evoluționist. Pornind de la pasiunea sa pentru fotografierea naturii, care se racordează perfect la dorința de a o cunoaște și a o înțelege, speakerul ne-a bucurat ochiul cu o serie de fotografii extraordinare din colecția proprie, prezentând insecte, flori și păsări. Din acest show fascinant al naturii, am pătruns, treptat, în viața dramatică a acesteia, raportorul arătându-ne că în spatele frumuseții stă o luptă aprigă și interconectată ale organismelor pentru supraviețuire, iar viața însăși este o ”cascadă a decepțiilor”. Prezentarea a fost despre paraziți, parazitoizi și hiperparaziți, parazitismul fiind o formă de simbioză unilateral avantajoasă. Această modalitate egoistă de a profita de resursele altui organism, pentru propria perpetuare, este foarte des întâlnită în natură și exemplele sunt pretutindeni în jurul nostru, dar raportorul s-a oprit cu precădere la unul întâlnit chiar în grădina sa, cel al fluturelui albilița verzei, parazitat de o specie de viespi care se dezvoltă în interiorul omizii de albiliță și îi manipulează comportamentul, programând-o să protejeze paraziții care o secătuiesc, chiar și după ce aceștia i-au părăsit corpul. De altfel, am aflat că toți paraziții influențează comportamentul gazdelor lor (de exemplu, infectarea animalelor și, inclusiv, a oamenilor cu toxoplasmoză, le determină un comportament mai îndrăzneț, mai puțin precaut), un lucru deosebit de uluitor, mai ales dacă suntem obișnuiți să credem că ne gestionăm conștient acțiunile. Fătul este și el un exemplu de parazit care se hrănește și se dezvoltă din contul mamei, această perspectivă asupra gravidității fiind, cu siguranță, una neașteptată.

Ambele prezentări au generat discuții, de la întrebări de ordin științific, de genul mecanismelor care stau la baza diferitor procese, până la cele de ordin etic, spre exemplu, despre clonarea umană.

Tradițional, la sfârșitul ședinței, am aflat despre o carte interesantă, prezentată, de această dată, de unul dintre membrii permanenți ai Clubului, Octavian Sajen. Cartea se numește ”Ultimul avertisment”, de Rebecca D. Costa și ridică întrebări referitoare la viitorul omenirii pe această planetă, în baza experiențelor anterioare și a tendinței actuale de dezvoltare tehnologică.

Oricine poate profita de posibilitatea de a-și lărgi orizontul de cunoștințe și de a participa la discuții în cadrul Clubului Științific ”Evoluția”, așadar nu ezitați să Vă îmbogățiți intelectual și veniți la edițiile ulterioare ale acestuia.

16142269_10154937659593550_1659990369118870193_n

Dinte de mamut matur, găsit în Republica Saha, prezentat la Clubul ”Evoluția”

Ediția a XIV-a  a Clubului Științific ”Evoluția”, o ediție cu adevărat evoluționistă, pentru că ambele prezentări erau din domeniul respectiv, a fost una de la care nu-ți venea să pleci acasă. Temele discutate au trezit discuții care riscau să evolueze în subiecte din ce în ce mai profunde, dacă nu ar fi fost supuse neîndurătoarei selecții… temporale. Unde mai pui că am avut șansa să vedem și să ținem în mâini vestigii ale preistoriei.

Dar să le luăm pe rând.

Ecologul și zoologul Sergiu Andreev ne-a povestit despre evoluția convergentă, adică despre evoluția independentă a unor caractere similare la organisme din grupe diferite, care trăiesc în condiții analoage sau care au avut oportunitatea de a dezvolta un anumit caracter, întîlnit și la alte vietăți. Prin exemple ilustrative din lumea vie, Sergiu ne-a demonstrat cum organisme diferite,  chiar și despărțite fie de perioade lungi de timp, fie de regiuni geografice izolate una de alta (adică care au evoluat independent unul de altul), au tins să dezvolte caractere asemănătoare, convingându-ne  astfel că evoluția convergentă este unul din argumentele forte în favoarea selecției naturale. A fost curios să aflăm că convergența se referă atât la caracterele vizuale (de exemplu rechinul, care este un pește, se aseamănă mult cu delfinul, care este un mamifer; pterozaurul și păsările, lupul și tigrul tasmanian, ș.a.), cât și la alte însușiri, cum ar fi modalitarea de orientare prin ecolocațe la lilieci și delfini, sau agregarea în supraorganisme a himenopterelor și termitelor, sau producerea veninului la paiangeni și șerpi, precum și la dezvoltarea acelorași comportamente de către diverse vietăți, cum ar fi grija de urmași sau altruismul reciproc (întîlnit la oameni și la liliecii-vampiri). De asemenea, raportorul a ținut să facă unele clarificări referitor la caracterul convențional al noțiunii de evoluție convergentă, care este doar un mod de a numi procesul de dezvoltare a caracterelor similare la organisme diferite, noțiunea de față neștirbindu-i defel din caracterul ei … divirgent, adică însuși procesul de evoluție așa-zis convergent se include în procesul firesc de diversificare și de apariție a noilor organisme.

Cea de-a doua prezentare, a paleontologului Thedor Obadă, despre giganții Epocii Glaciare – mamuții, a încins și mai mult spiritele, și așa aprinse de discuțiile care au însoțit prima prezentare. Relatarea nu a fost doar o incursiune în povestea pe care o expun relicvele de mamut găsite în diferite locații, dar ne-a făcut să resimțim  emoțiile unui om de știință implicat cu trup și suflet în cercetările sale, să participăm imaginar la peripețiile și pericolele la care este expus acesta, să ne revoltăm, alături de el, împotriva piedicilor în fața eforturilor acestuia de a deschide un muzeu preistoric la noi, în Moldova, să discutăm despre solidaritatea științifică, dar și despre lipsa ei. Povestirea lui Thedor Obadă a început de la săpăturile făcute în Moldova, mai cu seamă la Valea Morii, unde au fost găsite oase, unelte, dar și construcții din oase de mamut, printre acestea și osul străpuns de o armă, care este a treia descoperire de acest fel din lume. Ne-a vorbit și despre greutățile pe care le-a întâmpinat, mai întâi în timpul săpăturilor, abandonat fiind de echipa de arheologi cu care a inițiat lucrările și fiind nevoit (dar și motivat de un avid spirit explorator) să sape, aproape de unul singur, o suprafață de peste o mie de metri pătrați, apoi de cele legate de încercările (eșuate) de a deschide un muzeu în apropiere sau oriunde în Chisinău. Relatarea a continuat cu expediția din Iacutia (Republica Saha), la care paleontologul moldovean a participat în anii 2013, 2014 și 2015. În această regiune, grație condițiilor climaterice favorabile păstrării relicvelor (înghețuri pe perioade lungi), au fost găsite mai multe oase, împreună cu țesut și cu blană, într-o stare foarte bună, iar în fragmentul de piele găsit în Iacutia ar putea fi depistat un nucleu integru din care să fie reconstituit ADN-ul mamutului, sarcină pe care au luat-o asupra lor cercetătorii sud-coreeni, cu intenția de a crea un mamut prin clonare. Mai mult ca atât, cercetătorii au găsit fragmente de mamut cu sânge care s-a constatat că are proprietăți antigel.

Prezentarea despre subiectul cercetării, despre descoperirile făcute, dar și despre viața de paleontolog (care implică atât momente de o rară frumusețe, cum ar fi admirarea aurorei boreale, cât și faze destul de periculoase, cum ar fi înfruntarea unor condiții meteorologice aprige, blocarea în regiuni sălbatice, cu rezerve limitate de hrană), ne-a ținut în suspans pe tot parcursul ei, dar…

…apogeul  a fost atins atunci când acele oase și blană de mamut, dar și de alte animale preistorice scoase la lumină de cercetători, despre care ne-a vorbit Thedor Obadă, au putut fi admirate pe viu, pipăite, cercetare și fotografiate de către toți cei prezenți la Clubul ”Evoluția”.

Cei care au ratat ocazia să-și facă un selfie cu un fildeș sau un dinte de mamut, se pot consola cu gândul că vor recupera, în cadrul următoarelor ediții ale Clubului, unde vor afla, cu siguranță, despre alte lucruri interesante.

În știință totul pare complicat și tinde să devină din ce în ce mai complex, astfel că te iau fiorii când auzi despre radiație cosmică, mecanică cuantică sau gene, nemaivorbind de toate la un loc. E normal să crezi că nu poți să le știi pe toate. Bill Bryson te va convinge că poți.

Cartea sa, Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN prezintă istoria Universului, din momentul primordial până în clipa când Pământul a fost împânzit de omul modern,  și, deși este prezentată prin prisma ochiului riguros al științei, maniera accesibilă și captivantă în care o face te va surprinde. Meritul indubitabil al autorului este că a făcut o carte de popularizare a științei să miroase a aventură. Aventura expansionistă a stelelor, în călătoria lor spre infinit, a Pamântului zbuciumat de eoni schimbători, a veții însăși, atât de persistentă, dar și vulnerabilă, dar și aventura oamenilor de știință, a căror încăpățânată curiozitate și perseverent stoicism ne-au făcut lumină în acest tumult de fenomene pe care natura ni le ascunde, dar și le pune la dispoziția efemerei noastre existențe.

În cele aproape cinci sute de pagini, autorul a reușit să cuprindă tot ce știm azi mai important despre univers, despre Planeta noastră, dar și alte planete din sistemul solar, despre condițiile în care a apărut prima scânteie de viață și modul în care aceasta a evoluat, despre misterele atomului și ale celulei și despre felul în care toate fenomenele începând cu cele din minusculul atom și terminând cu activitatea de pe Lună și Soare interacționează într-un mod halucinant pentru a crea fascinanta lume în care trăim, dar și pentru a ne tulbura cu fragilitatea ei.

Asta e ceea ce reușește să ne trasmită cu succes cartea lui Bill Bryson – fascinația pentru grandoarea și complexitatea naturii, dar și tulburarea în fața firii ei imprevizibil de schimbătoare și a puterii ei impunătoare. Capitolele despre mișcarea plăcilor tectonice, despre activitatea vulcanică, despre glaciațiuni, schimbări climaterice și atmosferă, te fac să te simți pe muchie de cuțit. Dincolo de aceasta, cartea are puterea să-ți trezească un puternic interes pentru toate acestea (geologia mi se părea cea mai pictisitoare dintre științe, până la această carte; acum sunt abonată la nu mai puțin de cinci grupuri de geologie pe facebook), mai ales că toate sunt explicate extrem de pe înțelesul tuturor, prin comparații sugestive și analogii simple.

Anume stilul scriitorului este cel care te face să nu mai poți arunca cartea din mână, decât citită în întregime, mai ales pentru faptul că toate lucrurile, grave sau mai puțin grave, sunt tratate cu umor:

”Plantele se găsesc peste tot în lume, dar specialiști… Ai putea aduna toți specialiștii care se ocupă de ele la o singură masă și nu ar trebui să împrumuți farfurii din vecini.”

”…și nicăieri contrastul nu este mai uluitor decât în momentul concepției, când un mic spermatozoid agitat se confruntă cu un ovul de 85000 de ori mai mare ca el. Trebuie să recunoaștem că aceasta conferă noțiunii de cucerire masculină o perspectivă cu totul nouă.”

dar și cu romantism:

”Genele nu sunt nimic mai mult (dar și mai puțin) decât instrucțiuni pentru crearea proteinelor. Și se achită de această sarcină cu o anume fidelitate plictisitoare. În această privință, seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cântând o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună o idee cam monoton. Dar, atunci când combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem (pentru a continua metafora noastră) măreața simfonie a existenței cunoscută sub numele de genom uman.”

Alături de viața universului, pământului și a vietăților de pe el, în carte  își trăiesc veacul scurt, dar productiv, cercetătorii, oamenii de știință, dar și simplii curioși care nu arareori și-au adus contribuția la dezvoltarea cunoașterii. Efortul acestora, întrebările pe care și le-au pus, experimentele pe care le-au făcut, dar și eșecurile, intrigile, nerecunoașterea și disgrația – toate sunt descrise captivant în Despre toate, pe scurt. Viața fiecăruia dintre aceste personalități poate fi pusă în câte o carte separată (și este, cu siguranță), dar Bill Bryson reușește să surprindă ceea ce îl caracterizează mai cu seamă pe un om de știință sau altul, reușind să ne transmită o imagine bine conturată a acestora, pe care ar fi păcat să n-o avem, totuși e vorba despre nume notorii ale umanității.

Prin prisma tuturor realizărilor acestora și a stadiului de dezvoltare la care am ajuns, dar și a influenței noastre asupta lumii în care trăim, gândul care ar trebui să ne cuprindă deopotrivă, pe toți, nu putea fi exprimat mai bine decât a făcut-o însuși Bill Bryson:

”Este demoralizant să ne gândim că noi am putea reprezenta concomitent suprema realizare a universului viu și cel mai înfiorător coșmar al său.”

 

 

Yuval Noah Harari este istoric israelian, profesor la Universitatea Hebrew din Ierusalim, specializat în istorie militară și medievală. Cartea sa Sapiens: A Brief History of Humankind (publicată în 2011 și apoi tradusă și publicată în engleză în 2014) l-a transformat într-o celebritate. Cursul său online este urmărit de sute de mii de oameni, iar cartea a fost tradusă în 30 de limbi. În 2015, autorul publică următoarea sa carte, care continuă firul ideatic al precedentei: Homo Deus: A Brief History of Tomorrow.

Deși istoric, autorul folosește istoria doar ca instrument pentru a descrie evoluția umanității, din perspectiva idealurilor și credințelor care i-au modelat conștiința și comportamentul. La fel cum biologii ne spun că organismul uman nu este decât vehiculul genelor, Harari ne arată că omul nu este decât mijlocul prin care istoria crează noi concepte și, respectiv, prin acestea, realități. Harari are o viziune extrem de detașată, critică și obiectivă asupra umanității, astfel încât cititorul s-ar putea simți împins spre mărturisiri frustrante și extrem de puțin măgulitoare referitoare la rolul omului în mersul istoriei și la sensul existenței, în general. Autorul privește spre omenire nu doar din perspectiva istoricului, dar și al omului de știință, al omului religios și al economistului. Partea fascinantă este că, după ce expune toate aceste puncte de vedere, Harari se poate desprinde de ele și le poate interpreta într-o analiză lucidă și inaderentă. Deși Sapiens și Homo Deus  cu greu pot fi considerate lecturi relaxante, acestea cu siguranță vă vor deschide noi perspective asupra speciei din care facem parte.

Sapiens este o privire retrospectivă aspura omenirii și o trecere în revistă a tuturor evenimentelor care au bătătorit drumul spre actualele noastre realizări, începând din momentul când Homo Sapiens nu era decât un oarecare animal insignifiant, fără mare impact asupra biosferei, până în clipa în care acesta devine stapânul Pământului și își subordonează toate vietățile, transformându-se într-un Zeu. Cele trei mari revoluții care au remodelat concepția omului despre lumea încojurătoare, Revoluția Cognitivă, Revoluția Agricolă și Revoluția Științifică, sunt cele trei mari capcane pe care însuși oamenii și le-au construit și cărora nu se pot sustrage, acestea îngustându-le drumul spre inerenta deificare. Ideia lui Harari este că drum de întoarcere nu există, că relațiile dintre economie, știință, religie și instituții sunt atât de strânse și complicate, încât nimeni și nimic nu le mai poate descâlci, însă, în cunoștință de cauză fiind de drumul parcurs, poate că acum este momentul să ne întrebăm încotro mergem, momentul Quo Vadis…

We are more powerful than ever before, but have very little idea what to do with all that power. Worse still, humans seem to be more irresponsible than ever. Self-made gods with only the laws of physics to keep us company, we are accountable to no one. We are consequently wreaking havoc on our fellow animals and on the surrounding ecosystem, seeking little more than our own comfort and amusement, yet never finding satisfaction.

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

Homo Deus  este încercarea de a scruta viitorul reieșind din cea ce avem și spre ce tindem. Deși autorul însuși recunoaște că este greu să construiești scenarii într-o lume a cărui ritm de schimbare e atât de alert încât chiar și ziua de mâine ne poate aduce o surpriză, totuși acesta îndrăznește să întrezărească drumul pe care îl așternem înaintea noastră. Odată ce combaterea foametei, a bolilor și violenței nu mai constituie prerogativele de bază ale omenirii, noua agendă a acesteia va cuprinde imortalitatea, veșnica fericire și deificarea omului. Ușa spre acestea este deja deschisă, nu avem de înfruntat decât niște piedici de ordin tehnic și, poate, etic, dar înainte de a face ultimul pas, pasul care ne poate arunca în bezna nimicului (citește extincției speciei), pasul ireversibil, dar probabil și inevitabil spre viitor, poate că ar trebui să revizuim realația noastră cu tot ce ne înconjoară, cu realitatea obiectivă, subiectivă și intersubiectivă, cu această lume de vise și iluzii creată de noi, și să vedem dacă suntem în stare să suportăm consecințele goanei noastre după fantezii.

Digresiunea lirică îmi aparține 🙂 , nimic din acest tip de concluzii nu veți întâlni în carte, aceasta este scrisă într-o manieră atât de lucidă și accesibilă încât cu greu te poți sustrage reconfigurării viziunii asupra lumii din perspectiva înaintată de autor, dar totuși aceasta nu ți se impune, doar îți prezintă starea de fapt a lucrurilor.Ba chiar e greu să aderi la viziunea autorului, pentru că acesta distruge, unul după altul, toți pilonii pe care s-ar putea sprijini omul de rând dintr-o cultură sau alta: religiile ce glorifică supunerea și sacrificiul pentru viața veșnică de apoi, relațiile libere de piață ce propagă victoria îndestulării și fericirii pe pământ, știința care ridică omenirea pe noi trepte de dezvoltare, chiar și umanismul – religia care glorifică omul și realizările sale, toate cad, una după alta, dejucate de spiritul critic al lui Harari, pentru a ne aduce în pragul mâinelui și a ne pune în situația de a ne întreba ce facem cu tot ce avem…

Deci, nu trebuie să crezi sau să aderi la viziunea lui Harari ca să-i citești cartea, trebuie s-o citești pentru ca să cunoști o altă perspectivă de a vedea lucrurile. Sunt sigură că chiar și acei care vor găsi bază pentru a-l contrazice pe Yuval Noah Harari (în timp ce citeam, deja am presupus cine ar avea chef de dispute cu autorul), vor găsi și destule idei asupra cărora să mediteze.

Cu siguranță, și Tu ești unul dintre acei care au ce învăța de la Yuval Noah Harari și ai săi Homo.

 

 

 

Arhive

De vă e foame