Antepostscriptum

There exists no objective basis on which to elevate one species above another.

În cartea anterioară pe care am citit-o (Amprenta lui Galileo, Peter Atkins), autorul vorbea despre istoria evoluției cunoștințelor despre Univers ca despre o istorie de umilire succesivă a omului, în sensul că descoperirile științifice în acest domeniu ne-au făcut conștienți de insignifianța și micimea noastră. După părerea mea, neo-darwiniștii au făcut mai mult în acest sens – mi se pare mai ușor de acceptat micimea noastră în raport cu Universul infinit, decît ideea că nu suntem decît niște vehicule pentru gene, care ne determină nu doar înfățișarea, dar și comportamentul, în mare măsură. Gena ca manipulator al universului viu este eroul de bază al cărții lui Richard Dawkins, Gena Egoistă.

Ceea ce e minunat în toată această poveste despre evoluție este faptul că noi am devenit conștienți de acest lucru, ne cunoaștem natura și acesta este un prim pas spre încercarea de a o depăși.

Altfel, viața există și evoluează datorită supraviețuirii  și înmulțirii diferențiale a multiplicatorilor. Pentru ca să fie stabili și să supraviețuiască, aceștia din urmă trebuie să întrunească trei calități de bază – să fie longevivi, fecunzi și să posede o acuratețe cît mai mare a multiplicării. Iar aceste trei calități pot fi întrunite cu succes în condițiile în care multiplicatorul este ”egoist”. Despre ”scopurile” și  ”egoismul/altruismul” multiplicatorilor se poate vorbi doar la figurat, aceste exprimări nefiind decît o analogie cu comportamentul conștient, pentru a facilita înțelegerea, pe cînd, în realitate, comportamentul lor este inconștient, favorizat sau înnăbușit de condițiile naturale întîmplătoare.

Deci, scopul multiplicatorului este să se înmulțească, în condițiile date, și să se adapteze la acestea. Rezistă acei care găsesc cele mai ”ingenioase soluții” pentru a supraviețui. În condițiile incipiente, în care aceștia duceau o luptă crîncenă, într-o masă enormă de multiplicatori, construirea unui vehicul de apărare (survival machine), în care să se ascundă, a constituit un avantaj enorm. În continuare, lupta s-a dat din această perspectivă – construirea celor mai rezistente vehicule, tot mai complexe și mai capabile să asigure securitatea și continuitatea multiplicatorului.

Și noi suntem rezultatul muncii de milenii a multiplicatorului. Înfățișarea noastră și, de multe ori, comportamentul nostru sunt rodul muncii acestei minuscule entități – gena (în sens condescendent, pentru că suntem, desigur, rezultatul acțiunii unui complex de gene). Celulele din care suntem constituiți ”cunosc” totul despre arhitectura noastră integră, datorită acestui program biologic (codul de gene) înscris în fiecare dintre ele (cu mici excepții). Creierul nostru, atît de complicat, este și el o ”invenție” a evoluției, apărut din necesitatea de a prezice viitorul și de a-l simula, pentru aceasta fiind nevoie de un mecanism care să memorizeze și să repete/evite situațiile favorabile/defavorabile perpetuării genei. Iar evoluția capacității noastre de a simula a dus, probabil, la crearea a ceea ce numim astăzi conștiință: ”The evolution of the capacity to simulate seems to have culminated in subjective consciousness. Perhaps consciousness arises when the brain’ssimulation of the world becomes so complete that it must include a model of itself.”

Între timp, creierul devenind o armă din ce în ce mai perfecționată și deci, mai eficientă de asigurare a continuității, aflată la cheremul genei,  s-a transformat, totodată, într-o armăîmpotriva ei, acesta fiind singura entitate capabilă să se răzvrătească împotriva ”stăpînului”/creatorului său. Analogia cu sistemele computerizate inteligente se impune și nu mai e o exagerare afirmația că acestea vor fi în stare să ne depășească, într-o zi.

Evoluția a arătat că au perpetuat acele gene care au acționat în detrimentul celorlalte, prezente în piscina de gene, dar caracteristica ”egoistă” a acesteia este discutată în context statistic, de crearea a anumitor caracteristici pe parcursul anilor, a sutelor de ani, a miileniilor. Nu trebuie (neapărat) să gîndim despre noi, ca creaturi ale genelor, în termeni de entități egoiste, în sensul cel mai general al cuvîntului, deși comportamentul nostru este, la baza sa, determinat de necesitatea de a acționa egoist. Cu atît mai mult cu cît știința a demonstrat că comportamentele de cooperare sunt stabile din punct de vedere evoluționist și sunt benefice tuturor părților participante la cooperare.

Dacă e să mă agăț de această din urmă ideie, mi se pare corect să recunoaștem că acțiunile de cooperare sunt, de fapt, rezultatul unui calcul matematic al beneficiilor și că altruismul nostru nu este decît o strategie stabilă din punct de vedere evolutiv, mai degrabă decît o formă de superioritate spirituală (autorul explică cum, de multe ori, altruismul este, la bază, egoism și nu e nici o contradicție aici – exemplele cu insectele sociale sunt edificatoare). În carte se vorbește mult despre strategiile stabile (ESS – evolutionarily stable strategy), cu exemplele de rigoare a căror logică e interesant de urmărit (citind exemplele din lumea animală, ale  lui Dawkins, m-am gîndit de mai multe ori la strategii sociale stabile – anume la cît de stabilă este o societate de persoane crescute de banii părinților plecați peste hotare, în care s-ar infiltra, încet, persoane crescute de părinții propriu-ziși – am fost tentată să creez un model matematic, dar numai gîndindu-mă mi-am dat seama cît de complicat ar fi și cîți factori ar trebui luați în considerare), precum și despre aplicarea a game theory la evoluția comportamentului.

Un capitol intrigant, deși se bazează doar pe un soi de speculație, este cel referitor la un alt tip de multiplicatori – meme-ul (termenul a fost introdus de Richard Dawkins, in chiar cartea de față, în 1976, dar este deja introdus în Dicționarul Oxford). Dacă gena se transmite prin organisme, meme-ul se transmite de la creir la creier și reprezintă ideile, conceptele care rezistă în timp și se transmit din generație în generație:

”For more than three thousand million years, DNA has been the only replicator worth talking about in the world. But it does not necessarily hold these monopoly rights for all time. Whenever conditions arise in wich a new kind of replicators can make copies of itself, the new replicators willtend to take over, and start a new kind of evolution of their own. Once this new evolution begins, it will in no necessary sense be subservient to the old. The old gene-selected evolution, by making brains, provided the soup in wich the first meme arose. Once self-copying memes had arisen, their own, much faster, kind of evolution took off.”

Eu nu consider cartea și teoria genei egoiste drept una demotivantă, dar eu am fost pregătită pentru ea din lecturile anterioare (Homo Aggressivus, de Dorian Furtună, a avut un mare rol) și nu exclud un ușor efect depresiv pe care aceasta ar putea să-l inducă altor cititori. Dar luciditatea expunerii și frumusețea construcțiilor logice vă vor clarifica multe lucruri pe care poate că ați refuzat să le credeți și, după cum spune și autorul, adevărul nu poate fi evitat:

”If something is true, no amount of wishful thinking can undo it.”

A sosit și multașteptata (de mine, personal) lecție de fizică! Raportorii de astăzi, în cadrul celei de-a opta ediții a Clubului Științific ”Evoluția”, au vorbit despre energia nucleară și aplicațiile acesteia (Dorin Dusciac), precum și despre radiațiile ionizanante și evoluția veții (Ionel Bălan).

Dorin Dusciac, într-o relatare accesibilă, evoluînd de la teorie la practică, a vorbit despre structura atomului și despre fisiunea nucleară, adică despre acea reacție în urma căreia se eliberează o cantitate enormă de energie  (dacă energia de imput a neutronului care bombardează uraniul este de 4-6 MeV, atunci energia eliberată în urma fisiunii este de 200 Mev – un evident buget energetic pozitiv), apoi despre domeniile de aplicare a energiei nucleare, analizînd, în final, și cît de realistă ar fi imprementarea unui proiect de construcție a unei centrale nucleare în Republica Moldova (concluzia este că ar fi ireal, din mai multe cauze – nu avem ingineri calificați în domeniu, nu avem resurse de apă suficiente pentru răcirea reactorului, ș.a.). Au fost demontate și cîteva mituri referitor la radiație și reactoare nucleare (emisiile de CO2 din energia nucleară au o valoare medie de 0,015 kgCO2/kWh, apropiată de cele din energia eoliană (0,016gCO2/kWh), ”fumul poluant” care îl vedem ieșind din giganticele turbine de la centralele nucleare nu-i decît vapori de apă, pentru că pentru răcirea reactorului e nevoie de foarte multă apă, care are proprietatea de a se evapora la încălzire🙂 ), de asemenea nefiind evitate discuțiile despre problemele ridicate de obținerea energiei nucleare, cum ar fi problema depozitării deșeurilor nucleare, o problemă care impune reducerea utilizării acestui tip de energie, la nivel mondial.

O curiozitate prezentată, ca fapt divers, de Dorin a fost informația despre existența unui laborator științific, în Bordeaux, care verifică autenticitatea vinurilor vechi, în baza analizei componenței chimice a acestora, prin metoda de Cesium dating. Idea este că radioizotopul Cesium 137 a apărut în natură după explozia nucleară de la 1945. Cunoscînd acest lucru și ”verificînd” compoziția vinului, putem determina dacă vinul este fabricat pînă la sau după acest an.

Multe lucruri pe care le știam despre radiație, pînă la această lecție, le-am aflat tot de la Ionel Bălan (biochimist, cel de-al doilea speaker din seara de azi) sau de la tata (chimist fizic), dar acum am avut posibilitatea să le văd adunate împreună într-o prezentare destul de consistentă, relatată în cel mai laconic mod posibil pentru o temă atît de vastă. Ionel ne-a arătat că evoluția lumii vii a avut loc în prezența radiațiilor ionizante, dar că aceasta a scăzut pe parcursul evoluției și probabil că acestă scădere este și unul din factorii care au ”permis” lumii vii să evolueze și să devină din ce în ce mai complexă. Desigur că și azi suntem expuși radiației, dar, printre altele, organismele au căpătat și o anumită rezistență la radiație (există niște enzime care ”inspectează” periodic lanțurile de ADN și ”repară” rupturile provocate de radiații), existînd chiar și organisme pluricelulare ”indiferente” față de nivele foarte înalte de radiație. Am aflat despre efectele radiației asupra celulei, aceasta putînd supraviețui în urma radiației, o altă posibilitate e aceea că celula moare sau, în sfîrșit, o a treia posibilitate este că celula crează mutații care, dacă se dovedesc utile organismului, duc la crearea de noi caractere. Deci, într-o anumită măsură, se poate vorbi despre radiație ca despre o sursă de biodiversitate.

Prezentarea a stîrnit multe întrebări, la care Ionel a răspuns foarte detaliat, demontînd și el alte cîteva mituri despre radiație (acela că telefoanele mobile ar fi dăunătoare – iradiindu-ne, de exemplu). Discuția postprezentare a durat probabil mai mult decît prezentarea însăși, ceea ce dovedește interesul deosebit pentru această temă destul de vastă. Ionel s-a arătat dispus să răspundă și la alte întrebări, referitoare la temă, dacă îl telefonați la serviciu (doar că eu am să updatez articolul cu numărul de telefon, nu l-am notat).

Și, printre altele, vin din ce în ce mai mulțe persoane interesate de știință la Club, acesta este un trend frumos și încurajator.

TU CÎND VII?😉

PS. Azi a avut loc și prima mea miniprezentare, din cadrul Clubului – am prezentat cartea ”Amprenta lui Galileo” de Peter Atkins, despre care voi deja știți dintr-o postare anterioară de pe acest blog.

 

În una din reflecțiile sale despre muncă, Emil Cioran spunea că munca l-a transformat pe om în robul realității din afară. Trebuie să recunoaștem însă că e vorba de un cerc vicios, căci, rezultat al acțiunii constante și concentrate a muncii asupra realității, aceasta din urmă înșăși are tendința de a ne transforma. Inovațiile ispititoare, globalizarea, ritmul de viață alert nu ne permit să ne păstrăm sau, cu atît mai mult, dezvoltăm natura meditativă (o fi oare o trăsătură firesc umană, mă întreb?). Viteza cu care se transformă viața nu mai este, de la un timp, un țel de atins, ci mai degrabă un preludiu pentru transumanismul care ar trebui deja să ne preia din starea prea învechit-omenească de a fi. Ar trebui să ne depășim condiția  de simple animale raționale pentru a ajunge la nivelul realității pe care noi înșiși am creat-o. Cum am reușit să o creăm, așa totmaipuțingînditori cum am devenit, ar fi întrebarea. Prin număr, ar putea fi răspusul. Suntem atît de mulți, încît am ajuns să devenim părți executoare ale unei gigante mașini de transformat lumea, în care numărul celor care lansează și gîndesc ideile (citește scriu instrucțiunile) cap-coadă e destul de mic, în schimb numărul mîinilor gata să aducă la îndeplinire minuscule bucăți din sarcina lansată este mereu în creștere. Realitatea astfel colectiv-creată ne pune însă în fața provocării de a o înfrunta individual, nu colectiv. Mai mult ca atît, ne împinge spre competitivitate. Evident, nu e timp de gîndire, e loc doar pentru acțiune. Să ieși din cercul acesta, oricît de vicios ar fi, înseamnă să te confrunți cu probabilitatea de a fi aruncat de pe orbită. Întrebarea este – în jurul la ce orbităm?

Aceasta ar putea fi o introducere prea lungă și anevoioasă pentru o reflecție despre preocuparea pentru modul în care ne educăm copiii, dar ea-preocuparea, izvorăște anume din această ordine de idei. Cum e corect să educăm astăzi un copil, ce abilități ar trebuie să-i inducem? Trebuie să-l pregătim pentru a fi competitiv într-o lume în veșnică schimbare sau să-l încurajăm să-și acorde timpul necesar pentru a-și simți înclinațiile/limitele? Găsirea răspunsului la întrebarea despre ce trebuie să facem e doar jumătate de soluție, pentru că întrebarea imediat următoare este ce suntem noi în stare să le oferim, în oricare din aceste sensuri. În contextul în care, pe de o parte, diferența dintre două generații consecutive, din punct de vedere al inovațiilor în toate domeniile, este cu mult mai mare decît acum cîteva decenii, iar pe de altă parte, necesitatea de a ține pasul cu ritmul de viață este destul de solicitantă din punct de vedere al resurselor de timp, am putea să ne întrebăm dacă în general suntem în măsură oare să oferim ceva copiilor noștri. Dacă am avea destul timp, n-ar fi oare învechită informația pe care am vrea s-o oferim sau n-ar fi oare deplasate valorile în care ne-am obișnuit să credem și pe care le-am cultivat într-o societate atît de îndepărtată inovațional încît astăzi pare a fi ruptă din altă dimensiune? Iar dacă valorile (care – morale, etice, estetice? aproximativ așa) nu se învechesc, avem oare timp să le dezvoltăm sau ar avea oare ei, copiii, timp să le îmbrățișeze pe deplin, să le cunoască cu adevărat?

În contextul în care omul s-a trasformat din subiect al Universului, în obiect, care ar fi măsura de echilibru pentru trecerea dintr-o stare omenească într-una apropiată de trasumană, fără ne a pierde definitiv în noua noastră formă? Ce trebuie să transmitem următoarelor generații fără ca să-i traumăm cu învățăturile ineficiente și inaplicabile ale trecutului și, în același timp, să nu-i rupem definitiv de o tradiție general-umană?

Dragostea pentru cunoașterea obiectivă este singurul răspuns care mi se impune. Probabil că este singura emoție care merită să fie cultivată, atunci cînd te afli, pe de o parte, în imposibilitatea de a transmite însăși informația (care s-ar putea dovedi outdatată pentru ei) din lipsă de timp (și de sens), precum și în incertitudinea referitor la ceea ce ar trebui să transmiți și ce nu, pe de altă parte. Asta înseamnă, da –  să arunci copilul în lume ca să lupte el singur cu realitatea cu care va fi nevoit să se confrunte, fără ca să-i dai nici o altă protecție sau armă, decît unica care are cea mai mică probabilitate de a se transforma într-o armă împotriva lui: dorința de a cunoaște obiectiv lumea. Aceasta, la rîndul său, ar trebui să genereze, inevitabil, atît valorile și principiile necesare ca suport într-o existență oricît de neînsemnată, cît și satisfacția intrinsecă de a fi ajuns prin liber-arbitru și în cunoaștere de cauză asupra modelului de urmat petru o existență demnă.

Iar dacă chiar ar fi să-i transmit ceva concret copilului meu, n-aș fi în stare decît să-i vorbesc, cu o nostalgie bolnăvicioasă, despre timpurile cînd în Moldova se stingea lumina, și mama ne-a învățat Luceafărul, iar tata – structura atomului… Chineză emoțională, nu altceva.

Printr-o frumoasă coincidență, chiar înainte de a găsi această carte – umilită prin reținerea sa îndelungată pe rafturile unei librării care i-a înjumătațit prețul (ce bine că prețurile nu sunt direct proporționale cu valoarea!), citeam o antologie de filozofie a științei, a lui Karl Popper, filozof preocupat de metodologia științifică, care m-a ajutat să pun un pic lucrurile pe rafturi în întelegerea mea despre ce este știință și ce nu. Pe măsură ce lucrurile mi se clarificau, cît de cît, simțeam nevoia de ”a privi” în acțiune știința, prin exemple din diferite domenii, altfel decît o cunoscusem pînă acum, pentru că știam că o voi percepe altfel.

Ei bine, iată ocazia, marcată de întîmplarea care mi-a scos în cale cartea lui Peter Atkins, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei (și din care am aflat că coincidențele ar putea să fie o consecință a simetriei). După cum se poate ghici din titlu, cartea face o prezentare a zece idei științifice, acelor idei care pun bazele progresului tehnologic, fiind idei lucifera, mai mult decît idei fructifera, adică bazîndu-se pe concepte, mai mult decît pe capacitatea lor de a fi aplicabile.

În modul și consecutivitatea în care sunt prezentate, colecția aceasta de idei științifice m-a ajutat să înțeleg construcția lumii mai bine decît a reușit să o facă liceul, în cei cîțiva ani, deși toate îmi erau cunoscute încă de acolo (formal, cu titlu de bifă). Dar aceasta este doar vina mea, pentru că sunt mult mai receptivă atunci cînd știința mi se prezintă sub formă de proză literară, cum s-a întîmplat în cazul de față. Cartea este un manual literar despre știință, care, captivînd chiar din prima clipă, ne poartă, încet-încet, de la real și palpabil spre tot mai abstract și mai profund, pentru a ne ridica pe culmile de pe care vom simți ”bucuria adîncă a înțelegerii pe care numai știința o poate provoca”.

Ideile și consecutivitatea prezentării sunt următoarele (am să vorbesc, totodată, despre cele mai frumoase  concepte pe care le-am întîlnit în cadrul ideilor respective, nu neaparat despre esența lor):

  1. Evoluția. Posibilitatea speciilor de animale de a se transforma unele în altele este una dintre cele mai bine fundamentate idei științifice, care, cu toate acestea, este și va fi (probabil) respinsă încă mult timp de orgoliul omenesc. Cel mai interesant lucru pe care pot să-l remarc despre evoluția organismelor vii este disputa despre ultimul nivel al selecției naturale – unitatea la care se produce selecția. Iar dacă răspunsul ultim pare a fi gena, atunci aflăm că componenta cu adevărat imortală a vieții e informația abstractă pe care o conține. Așa precum organismul/corpul este un ”cărucior” de purtat gene, tot astfel gena nu este decît purtătoarea informației (dar mai multe despre gene Vă povestesc după ce citesc Gena egoistă, a lui Richard Dawkins).
  2. ADN-ul. Ceea ce nu știa Darwin despre evoluție este natura eredității. ”Cuantificarea” eredității a început să se întrezărească în concluziile experimentelor lui Mendel pe mazăre (respinse pe vremea acestuia și abandonate chiar de Mendel însuși, dar reînviate abia la începutul secolului XX de către cercetători). Istoria tumultuoasă din spatele descoperirii structurii ADN, o istorie inclusiv a misoginismului, înșelăciunii și imposturii care sunt proprii și lumii științifice, o aflăm de asemenea, din carte, pe lîngă cunoștințele pe care le obținem despre însăși structura sus-numită și modul ei de funcționare.
  3. Energia sau prima lege a termodinamicii, aceea că energia se conservă, constituie substanța celui de-al treilea capitol. De aici aflăm că energia este moneda cu care se menține contabilitatea cosmică, iar diversitatea formelor energiei conferă Universului dinamismul său spectaculos.
  4. Entropia sau a doua lege a termodinamicii, este măsura calității energiei, sau o măsură a dezordinii, cu cît dezordinea este mai mare, cu atît este mai mare entropia, iar calitatea energiei scade. Ordinea trece în mod natural în dezordine; ca urmare, energia se degradează și disipează. Indiferent dacă ne place sau nu, Universul merge spre mai rău.
  5. Atomii. Unde ”se termină” materia poate că n-o să aflăm niciodată, dar limita pînă la care am fost în stare s-o discretizăm o găsim în acest capitol. Cel mai intrigant moment din capitol mi s-a părut întrebarea care apare automat atunci cînd îți dai seama că materia este de fapt spațiu gol – de ce obiectele sunt solide?, iar răspunsul se află în principiul excluziunii, conform căruia un orbital nu poate fi ocupat de mai mult de doi electroni. Astfel, corpul nostru și capacitatea noastră de a ne deosebi de oricare alt obiect care ne înconjoară se datorează, în ultimă instanță, spinului electronilor.
  6. Simetria. În acest capitol continuă discuția despre particule, așa ca bosoni și fermioni, gravitoni, cuarci și chiar antiparticulele, iar conceptul de simetrie încearcă să răspundă la întrebările legate de acestea: de ce materia domină față de antimaterie, de ce există un număr atît de mare de particule fundamentale, de ce există trei familii de fermioni? Iar ipoteza cea mai frumoasă lansată e teoria corzilor – entitatea ultimă a divizării nu este un punct, ci o linie, o coardă care vibrează, iar fiecare mod de vibrație corespunde unei particule fundamentale. Deci, există un singur fel de corzi și mai multe stări ale acestora corespunzătoare diferitor tipuri de particule elementare.
  7. Cuantele. Da, minunata mecanică cuantică, în care s-au zbătut și încă se mai zbat atîția cercetători și falși-cercetători, care fascinează pe fiecare dintre noi cu dualitatea și misterele sale, este probabil cel mai controversat domeniu al științei. Enigma cuantică apare din diferența funcției de undă a unui sistem supus calculului, pe de o parte, și observației, pe de altă parte: dintre capacitatea calculului de a ne da probabilitatea aflării într-un anumit punct (sistemul are o funcție de undă extinsă în spațiu) și capacitatea observației de a ne da certitudinea aflării într-un anumit punct (ceea ce produce colapsul funcției de undă). De aici se ivește întrebarea foarte vehiculată dacă nu cumva observația modifică/crează realitatea? Deși sunt mai multe teorii care încearcă să dea răspuns acestei întrebări, se pare că cea care stă mai în picioare este aceea care bănuiește că efectele subtile ale mediului înconjurător sunt suficiente pentru a explica toate observațiile.
  8. Cosmologia, sau istoria succesivei noastre umiliri, prin care aflăm că nu suntem nici ”buricul Pămîntului” și, cu atît mai puțin, al Universului.🙂 Aici repetăm ce știm despre apariția și evoluția Universului și aflăm cam care ar fi întrebările pe care să ni le punem despre ceea ce nu știm la acest capitol. Pe măsură ce Universul devine infinit, lungimile de undă vor deveni și ele infinite, deoarece deplasarea spre roșu va fi din ce în ce mai mare. Vom rămîne cu un spațiu-timp plat, din care orice urmă a realizărilor, aspirațiilor și a existenței noastre va fi ștearsă. Sfîrșitul nostru nu este însă același cu începutul. La început nu era nimic, absolut nimic. La sfîrșit, în schimb, va fi un spațiu complet gol. Ce fericiți ar trebui deci să fim pentru că trăim într-un interval de activitate exuberantă între două frontiere de pustietate.
  9. Spațiul-timp, este ideea cu care nu sunt clarificată pînă la capăt, fapt pentru care mi-am procurat o carte care descrie doar tema dată. Însă descrierea cea mai frumoasă și scurtă a capitolului nu putea fi dată decît de Einstein însuși –timpul și spațiul sunt moduri în care gîndim și nu condiții în care trăim. Multidimensionalitatea și teoria relativității lui Einstein sunt miezul capitolului.
  10. Aritmetica, ultimul și capitolul care m-a uimit cel mai mult, pentru că nu mă așteptam să fie atît de fascinant pentru mine, prezintă ideile despre numere, gradul lor de infinitate și frumusețea lor dramatică. După ce am aflat că numerele naturale, raționale și algebrice sunt doar stelele care ”plutesc” în firmamentul negru creat de numerele transcendente, mult mai infinite (!!!), că matematica este produsul minții noastre, dar descrie atît de adecvat externul, probabil putem specula că creierul nostru și produsul său, matematica, au exact aceeași structură logică cu universul fizic – structura spațiu-timpului și a entităților corespunzătoare.

Cartea nu intrigă doar din punct de vedere al valorii conținutului, dar este și captivantă din punct de vedere al stilului în care este scrisă. Și nu vorbesc aici doar despre accesibilitatea cu care deschide ideile geniale publicului larg, dar și de umorul subtil al autorului, distribuit cu delicatețe elegantă pe tot parcursul cărții.

Lectură plăcută!

Bărbații sunt lași. Femeile sunt zăpăcite.

Femeile sunt curajoase pentru că sunt zăpăcite, iar bărbații sunt atenți și logici pentru că sunt lași. Curajul are dezavantajul împușcatului la întîmplare, iar logica are dezavantajul întârzierii descoperirii pe care, din întîmplare, împușcatullaîntîmplare ar putea s-o facă imediat.

Dar orice descoperire trebuie experimentată, iar orice experiment trebuie încurajat.

La ce sunt bune curajoasele femei? La pace. La ce sunt buni lașii de bărbați? La război. Și aici nu e nici o contradicție. 

S-ar putea să ne completăm perfect, dacă ne-am putea accepta așa cum suntem. Dar poate nu ne ajunge, pentru asta, un pic de… curaj?😉

PS. Calitatea excepțională a bărbaților, pentru care, inconștient, majoritatea femeilor acceptă să se însoțească cu ei, este… orientarea bună în spațiu. De fapt, am spus mai sus – nu ei sunt zăpăciții.

 

Nu suntem de vină că suntem limitați. Ne limitează sistemul, tempul de viață, paradoxal, dar și (mai ales) accesul rapid și ieftin la informație. Faptul că majoritatea suntem limitați nu este o realitate plăcută, dar s-ar putea să existe o logică și în această distribuire restrânsă a inteligenței pe Terra (afirmație pur-intuitivă, nefondată).

În același timp, toți tind spre satisfacerea nevoii din vârful piramidei lui Maslow.  Și acest lucru deasemenea este ceva firesc. E firesc să vrei să te autorealizezi. Dar  iată în acest punct, nu mai știu dacă să dau vina pe nivelul respectului de sine sau iarăși pe oceanul de informație disponibilă, atunci cînd vine vorba despre alegerea modalității de dezvoltare personală pentru a te realiza. Există două finalități: fie iai calea bla-bla-bla cu priză la mulțime, aducându-ți contribuția la poluarea oceanului informațional, fie îți ridici nivelul prin muncă asiduă și consum enorm de timp în sensul studierii, reflecției și analizei critice a celor studiate. Inevitabil, trebuie să alergi și știm încotro înclină balanța.

Totuși, există o soluție intermediară, o soluție care poate nu te realizează în sensul inițial așteptat, dar îți deschide o optică nouă asupra dezvoltării personale, căci satisfacția cunoașterii autentice depășește net necesitatea de a te realiza prin metode ieftine. Soluția intermediară, care permite o dezvoltare personală calitativă cu consum minim de timp este informarea de la sintetizatorii sau popularizatorii informației autentice, adică științei.

Cunoașterea științifică a lumii, a fenomenelor, a relațiilor dintre diferite fenomene te face să devii liber, să te eliberezi, în primul rînd, de diferite frici impuse nejustificat, frici criminale, care-ți îngustează potențialul și te limitează la o lume bântuită de superstiții și obiceiuri ridicole, care nu-ți permit să vezi peste baricadele ei.

Mai mult ca atât, cunoașterea științifică fascinează. Mai mult decât aflarea șiretlicului din spatele unui truc (dar comparabil), mai mult decât revelația unei liniști sufletești ignorante (cunoașterea respinge nevoia de liniște, dimpotrivă – cunoașterea=căutare permanentă), mai mult decât predicțiile accidentale ale zodiilor.

Eu nu cunosc decât un singur sintetizator și (spre norocul nostru, și) popularizator științific în Republica Moldova. Și chiar dacă domeniul științific care mă fascinează cel mai mult este fizica, am aderat fără ezitare la oportunitatea de a acumula din cunoașterea împărtășită de această persoană excepțională, adevărată enciclopedie în domeniul evoluției umane și etologiei: Dorian Furtună.

Eu  ezit să vorbesc despre calitățile altruist-umane ale acestei persoane (deși azi, de ziua mondială a umanității, aș  fi în trend), care decurg din entuziasmul cu care oferă gratis (adevărată lipsă de simț practic – pe cuvînt!) un serviciu atât de scump societății – ridicarea nivelului de cunoaștere. Dar insist să vorbesc despre calitatea discursului său, despre elocvența cu care prezintă lucrurile și despre plăcerea inevitabilă a interacțiunii cu discursul său științific.

Eu nu pot și nu vreau să Vă vorbesc despre conținutul lecției (a vorbit două ore și a fost înregistrat, așa că o să găsiți; plus că blogul meu n-are pretenții științifice și-mi permit să mă rezum la impresii), dar consecutivitatea în care a prezentat un material atât de vast, consecvența cu care l-a prezentat, argumentarea logică și accesibilă a evaporat creaționismul (if present) din noi. Iată ce înteleg eu prin a fi fascinat: a fi uimit de simplitatea care stă la baza complexității, a te minuna prin clarificarea lucrurilor, nu prin complicarea lor obscurizată intenționat cu scop de manipulare și îndobitocire (foarte nepotrivit calificativul acesta din urmă, dar cu înțeles (strâmb dar) larg răspândit).

Sunt într-o stare de euforie de nedescris, cu adevărat fericită și tocmai am trecut (tot scriind aceste rânduri) într-un nou an al vieții mele. Dar poate și într-o nouă etapă… Ce-aș putea să-mi mai doresc?🙂

Un lucru neobișnuit pentru un club științific ar fi prezența unui preot la întrunirile clubului respectiv. Ei bine, se poate.

Eu nu sunt o persoană evlavioasă, deși consider că religia își are menirea sa, iar dacă Dumnezeu nu există, conceptul de Dumnezeu este pur și simplu necesar. Deci nu sunt o persoană evlavioasă, de aceea am să judec despre discuția de azi, în cadrul primei teme abordate – Schisma religioasă (dar și influența religiei în societate) – din perspectivă pur analitică. Iar dacă e să analizez discursul preotului Octavian Moșin trebuie să spun că l-am găsit cursiv, explicit și chiar neașteptat de plăcut. S-a vorbit aproape defel despre religiozitate, ci mai mult despre religie. Trebuie să spun că întotdeauna am considerat că preoții sunt prea ”sîrguincioși” în răstălmăcirea Bibliei și în îndeplinirea chemării lor, și doar a lor ar putea fi vina pentru denaturarea sensului religiei, prin toate acțiunile necreștine organizate, de-a lungul istoriei, de chiar capii creștinătății, dar și prin implicările în politică. De fapt, credința religioasă trebuie să fie liberă și conștientă, după cum ne-a explicat azi preotul, iar pornind de la această premiză, nu văd nici o reținere în a accepta ritualurile religioase ale unui credincios, la fel cum este firesc obiceiul unui sportiv de a merge la antrenamente. Deci, azi am făcut istorie a religiei, care este parte a istoriei și nu poate fi nici ignorată, nici subapreciată. Iar o persoană cultivată, orice domeniu ar reprezenta, face față acestuia, chiar și în ochii membrilor taberei opuse.

Partea a doua (despre conexiunea dintre biologie și informatică și aplicațiile bioinformaticii) a fost cea apropiată sufletului meu, pentru că am exersat cu algoritmi genetici și am fost antrenați în găsirea unei soluții optimale, pornind de la un punct aleatoriu sau chiar de la cele mai nerentabile soluții. Am creat indivizi aleatorii, din care am format cupluri care, ”în bătaia vîntului”, vorba profesorului Gheorghe Căpățînă – autorul prezentării, au creat progenituri din ce în ce mai bune. Și deși soluția cea mai bună poate fi pierdută într-un ocean de factorial, partea bună e că nu există regresie într-un algoritm genetic și, în oricare moment de stopare a algoritmului, vom avea o soluție mai bună decît cea de la care am început calculul, dacă nu chiar norocul de a o avea pe cea mai bună. Este de-a dreptul fascinant să observi cum un algoritm inconștient generează cea mai bună soluție, deși e evident că logica din spate e cea mai simplă: eliminarea combinațiilor mai slabe din totalitatea combinațiilor posibile, dar este și îngrozitor să te gîndești la ușurința cu care poate fi eliminat un termen nefiabil, de exemplu omul, într-o multitudine de soluții din ce în ce mai productive –  de exemplu, inteligența artificială.

Și poate că unica soluție pentru ca inteligența artificială să se răzgîndească ar fi o minune dumnezeiască.

 

P.S. N-am să uit niciodată ultimul îndemn al colegilor mei IT, cu care comunicam pentru a încerca să restabilesc un echipament ce se încăpățîna să mai funcționeze pînă la livrarea noului echipament, soluții care mai de care, eliminate pe rînd, urmate într-un final de memorabilul îndemn al unor persoane calculate și competente din domeniul științelor exacte: ”Restart de firewall and pray!”

Arhive

De vă e foame

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.