Antepostscriptum

Despre ghinion şi noroc

Posted on: 2010/08/20

Îmi place somnul. Şi pentru că trebuie să mă trezesc dimineaţa la 5, nu obişnuiesc să mă culc mai tîrziu de ora 23. Rar încalc acest regim. Ieri l-am încălcat. Pe la 22.30 mă uitam la un film, iar soţul îmi scria pe skype, mirat că încă nu dorm. După ce am terminat cu filmul, care era, de fapt, despre noroc şi care m-a impresionat mai mult sau mai puţin, am intrat, ca de obicei, pe facebook ca să-l adaug la colecţia mea. Am mai stat puţin pe facebook, m-am mai învîrtit prin casă şi aşa s-a primit că am ajuns în pat destul de tîrziu, pe la 1. M-am gîndit că o să-mi fie greu să mă trezesc şi probabil o să întîrzii la serviciu. Îmi place să fiu punctuală şi nu-mi place deloc să întîrzii sau să aştept pe cineva care întîrzie. Probabil din cauza asta aşteptam eu băieţii la întîlnire şi nu invers, cum i-ar sta bine unei domnişoare🙂.
Ceasul a sunat la 5, dar n-aveam putere să deschid ochii, aşa că l-am închis şi am mai rămas în pat pentru „încă cinci minute”, cum m-am gîndit eu, care s-au transformat în jumătate de oră. Cînd în sfîrşit m-am ridicat din pat, alergam prin casă buimăcită, ca să-mi pun lucrurile în ordine. Dacă mă grăbeam, oricum reuşeam la serviciu. Mi-am făcut toaleta în grabă, m-am uitat în oglindă şi m-am gîndit: „Azi – fără machiaj”. Cînd eram gata, am stat puţin la îndoială în privinţa încălţămintei, apoi am scos cheile din uşă ca să ies şi mi-am dat seama că trebuia să descui, apoi să le scot. Exact în acest moment, de nicăieri, mi-a venit un gînd care nu avea nici o legătură logică şi contextuală cu ceea la ce mă gîndeam în dimineaţa asta. Deci, mi-am adus aminte de rufele de pe sfoara de la balcon, că ar trebui să fie uscate şi că ar fi bine să nu le mai ardă soarele încă o zi. Mi-am zis că un minut mai mult, unul mai puţin nu rezolvă nimic şi m-am avîntat aşa cum eram, cu geanta pe umăr şi cu cheile în mînă, spre balcon. M-am întins peste balcon ca să-mi adun hainele şi, în acest moment, am scăpat cheile din mînă. Minunat! Uşa n-o descuiasem.
Imediat, toate gîndurile mele s-au canalizat la un singur scop – cum să obţin cheile de jos. M-am gîndit că aş putea să sun pe cineva să vină să mi le aducă, apoi m-am răzgîndit, căci nu aveam nici un cunoscut prin apropiere şi nu puteam să incomodez pe cineva mai de departe, apoi m-am gîndit că e păcat că nu cunosc telefonul nici unuia dintre vecini. Gîndindu-mă aşa şi uitîndu-mă în jos după chei, văd o doamnă, plimbînd cîinele pe lîngă blocul nostru. Mi s-a părut destul de paşnică şi cumsecade şi ideea a venit imediat: am strigat de la etajul trei, dimineaţa la ora 7, cînd se răsună mai bine, în situaţia cînd şi vecinii de sus şi cei de jos sunt cu bebeluşi, deci n-am găsit nimic mai bun de cuviinţă decît să o rog pe doamna cu căţelul să mă ajute. Doamna era destul de amabilă, dar rusoaică, aşa că m-am văzut nevoită să mă bîlbîi în rusă ţipînd pe o bucată de Ciocană să-mi aducă cheile. Am avut noroc că nu m-a înjurat nimeni şi doamna s-a dovedit a fi de treabă, aşa că a început să se învîrtă pe sub balconul meu în căutarea cheilor. Lucrul nu era dintre cele mai simple, pentru că creşte iarbă mare sub balconul meu. Cîiinele se învîrtea problematizat şi el în jurul femeii, ceea ce m-a amuzat. Mă gîndeam că uite, oricum mă reţin, şi nu din cauza somnului, cum am presupus încă de aseară, dar din cauza unui moment neprevăzut ca acesta. În sfîrşit, doamna a găsit cheile şi a fugit să mi le aducă, cu căţelul din urmă. I-am mulţumit recunoscătoare şi chiar am invitat-o la un ceai, cu tot cu căţel (oricum întîrzii), dar a refuzat amabil şi a plecat. Eu am mai aruncat o ultimă privire prin casă, să văd dacă n-am uitat ceva prin priză, grăbită cum eram şi în acel moment am dat cu ochii de… de cheile soţului meu (!!!) pe care le-a lăsat acasă pentru că a plecat în deplasare săptămîna asta. Bună treabă! Am uitat definitiv de ele, stăteau acolo unde le-a lăsat, la loc văzut, dar nici prin cap să-mi treacă chestia asta…
Şi am pornit spre rutieră. Nu mă mai grăbeam, dar rutiera a venit îndată ce am ajuns la staţie. Am urcat şi cînd mă gîndeam că oricum m-am reţinut destul de mult, aud şoferul care întreabă dacă merge cineva pînă în capătul străzii, fiindcă vrea să taie. Pentru că nimeni nu mergea în direcţia ceea, a cotit şi a început să gonească atît de repede de mi s-a făcut frică. Aşa am ajuns în centru cu cîteva minute mai repede şi aici urma să schimb rutiera pe troleibuz. Dacă vine 8, merg pe la gară şi înconjor, deci întîrzii , iar dacă vine 2, merg pe viaduct şi e posibil să reuşesc, dar nu am cînd să aştept aşa că o să urc în ce vine primul. Şi a venit 2, imediat cum am ajuns la staţie.
La ora 8, mi-am trecut cartela magnetică prin aparatul de înregistrare de la intrarea clădirii în care lucrez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: