Antepostscriptum

Biletul cu noroc

Posted on: 2010/08/20

Cînd călătorea cu transportul public, verifica întotdeuna numărul biletului de călătorie. Credea în bilete norocoase, cînd suma primelor trei cifre era egală cu suma ultimelor trei. Şi i se părea că are noroc în zilele cînd îi cădea în mînă „un bilet norocos”.
În acea zi, se îndrepta spre serviciu, împovărat de gînduri, pentru că ştia că urmează să aibă o zi grea, din cauza unei însărcinări care îl constrîngea deja cu termenele sale. A urcat treptele autobuzului şi s-a făcut comod pe un scaun, cu ochii aţintiţi în geam, urmărind oamenii ce fugeau să prindă autobuzul şi pe cei ce se îmbulzeau deja la uşă. Cînd s-a simţit lovit uşor pe umăr, a ridicat nedumerit privirea în sus.
– A, da. Poftim!
A întins trei lei şi şi-a luat biletul. A făcut calculul tradiţional şi a aruncat privirea înapoi spre geam. Un gînd timid însă i se încîlcea printre celelalte gînduri: „nu-mi ajunge o unitate”. Instinctiv, privirea i s-a îndreptat spre taxatorul care întindea următorul tichet unei doamne cu o sacoşă mare în braţe. Era o doamnă voluminoasă, cu o faţă… nu, nu ridată – zbîrcită şi cu pielea… nu , nu bronzată – arsă de soare. Probabil a venit cu de vînzare la oraş, căci acum a observat că la picioare mai avea o sacoşă încă mai mare decît cea de pe genunchi, legată la tor’i cu o sfoară ca să nu se împrăştie prunele care se zăreau în ea.
„O să-i meargă babei vînzarea azi”, s-a gîndit el pentru un moment, apoi a revenit la ale sale. Grija raportului pe care trebuia să-l prezinte încă ieri îi făcea drumul spre serviciu chinuitor, i se părea că autobuzul se mişcă prea încet şi că ar fi ajuns mai repede pe jos. Şi şeful care îl presa şi chiar îl ameninţa… Nici nu şi-a dat seama cînd privirea i-a alunecat iarăşi spre doamna cu prunele, iar dînsa, vădit îngrijorată de o atenţie atît de lipsită de motiv din partea unui tînăr atît de chipeş, şi-a înghesuit nemulţumită sacoşa mai din strîns, strivindu-şi cu ea pieptul mare. Cu un surîs tîmpit, tînărul s-a apropiat de doamna cu pricina, care, pe măsură ce îl vedea mai aproape, holba mai tare ochii şi aşa mari.
– N-aţi binevoi să facem schimb de bilete? – aşa, fără nici o explicaţie a trîntit-o tînărul, mirat el însuşi de sunetul vocii sale.
Doamna, stupefiată, a întins mîna cu biletul prins între două degete înnegrite de la coji de nuci şi tînărului i s-a părut că, după ce şi-a primit celălalt bilet înapoi, a avut un gest asemănător cu semnul crucii, pe care n-a reuşit să-l urmărească pînă la capăt, pentru că a revenit să-şi recapete locul de odinioară. „Cred că s-a gîndit că-s un nebun, de n-a vrut să-şi pună mintea cu mine” – i-a trecut prin minte, dar s-a uitat triumfător la numărul biletului, ca la un prim trofeu pentru ziua de azi.
Încurajat de gînduri albe, a sărit din autobuz la staţia sa şi a fugit spre lucru. Pe coridor a dat nas în nas cu şeful, a cărui pornire i-a oprit-o cu: „Azi o să aveţi raportul pe masă.” Încruntat, acela a mornăit sub nas un „ar fi bine, că de altfel…”, prea somnoros probabil pentru a-i ţine, dis de dimineaţă, un discurs mai lung, şi s-a cotilit încet mai departe, spre biroul său.
Ajuns la locul său de muncă, Petru şi-a conectat laptopul cu grabă şi s-a apucat cu înfrigurare de lucru, sub privirile compătimitoare ale unor colegi şi ironice ale altora. În timpul mesei, aceştia din urmă au ieşit gălăgioşi, iar Petru încă muncea din zor, încruntat în faţa laptopului pe care cifrele alergau fără milă pe tot ecranul în matrici care parcă începeau deja să se scurgă în jos. Avea pleoapele grele şi tîmplele încordate cînd a zbîrnîit enervat telefonul de pe birou. Lui Petru i s-a părut că cade tencuiala de pe pod de la acest sunet şi a ridicat, bănuitor, receptorul, ţinîndu-l, preventiv, mai departe de ureche: „Adunarea e la ora 15, iar eu încă n-am văzut nici o cifră!!!”. „Imediat, mai am puţin.” Tirada de cuvinte care a urmat s-a amestecat cu cifrele de pe ecran, în timp ce cămaşa s-a udat în spate de puteai s-a speli podeaua cu ea.
Cu jumătate de oră înainte de 15, Petru alerga pe hall cu o foaie în mînă, iar şeful, batjocorind, şi-a pus semnătura şi l-a trimis în anticamera să lase informaţia pentru director. Deja mai calm şi mai uşurat, mototolind cu o mînă biletul de autobuz în buzunar, Petru se îndrepta spre anticameră. A reuşit! Blestemele şefului nu-s primele şi nu-s ultimele, trece şi peste asta. Deja a trecut! A ridicat triumfător foaia cu tabelul în faţa ochilor şi… s-a întunecat la faţă. Privirea i s-a oprit direct în cifra vădit eronată, care nu putea fi de ordinul celei înscrise de el în celula respectivă. A înghiţit în gol şi-a înfipt ochii în semnătura şefului, de pe care încă nu se uscase cerneala. Sărind peste cîteva trepte, a năvălit în birou şi a verificat formulele de calcul. Peste două minute avea tabelul rectificat, dar n-avea curajul să mai intre la şef. Cu mîna tremurîndă, a luat pixul şi şi-a chemat tot artistismul de care era capabil în slujba imitării semnăturii şefului. Cînd deja a început să miroase a ars de la ceas, Petru a pus cele două foi pe masă şi chiar a avut un moment de admiraţie pentru persoana sa. „S-a primit?”, s-a interesat colegul, roşu şi el de emoţie, ca după vizionarea unui meci de fotbal tensionat. „S-a primit”, s-a întors şi i-a răspuns Petru, după care a înşfăcat foaia. După ce a văzut-o în mîinile secretarei, a scos biletul din buzunar şi, cu ochii aţintiţi în acesta, a coborît încet scările, ca un copil care învaţă a merge.
Restul zilei l-a petrecut în ironii sarcastice cu colegii la adresa „Bondarului”, aşteptînd ora 17. În acel moment cînd a sunat din nou telefonul, Petru a aruncat încă o data privirea pe foaia cu semnătura „Bondarului”, pe care a început s-o mîzgîlească cu pixul. „Alo?” Pe măsură ce se mărea pata de pe hîrtie şi culoarea mîzgîliturii se contopea cu cea a semnăturii, urletele ce năvăleau prin receptor prindeau din ce în ce mai mult sens: „Ajunge! Cuţitul la gît… Eliberat!!!!”. Petru a pus receptorul, s-a înfundat în scaun cu foaia în mînă şi a suspinat abia auzit: „Sunt un mare artist!”
Seara, obosit de întrebări şi explicaţii, s-a înfundat cu o bere în canapea şi a conectat televizorul.
„Cîştigătorul de astăzi a unei vacanţe de vis este…”. Doamna zbîrcită şi arsă de soare avea ochii la fel de plini de mirare amestecată cu spaimă ca şi dimineaţă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: