Antepostscriptum

Cum am ajuns în revistă

Posted on: 2010/08/20

M-am trezit dimineaţa (dacă se poate de spus aşa, că n-a fost somn, ci maraton la răsuceală de pe o parte pe alta) cu o zgîrîială acută la stomac. Am sărit în picioare şi m-am îndreptat direct la lista cu „to do” de pe masă. Am citit primul rînd şi am început să mă îmbrac. Zgîrîiala insista, aşa că m-am dus la bucătărie, am deschis frigiderul şi l-am închis înapoi. Parcă-i mai bine. Am îmbrăcat cămaşa, am mai citit o dată primul rînd din lista mea, am mototolit hîrtia şi am aruncat-o la coş. Apoi mi-am revenit, m-am uitat dacă în coş nu era prea straşnic, am dezboţit hîrtiuţa mea şi am pus-o în buzunar. M-am uitat încă o dată prin odaie dacă n-am uitat nimic, mi-am făcut cruce şi am ieşit.
Afară e răcoare şi-mi face bine. Mă gîndesc c-ar fi bine s-o ţină aşa toată ziua, căci zilele trecute a fost o caniculă îngrozitoare şi n-aş rezista. Sunt bucuroasă că am avut şi eu un gînd şi merg spre staţia de troleibuz. Aş putea să merg şi pe jos că reuşesc, dar mi-e frig, sau frică, sau pur şi simplu nu vreau aşa că stau cuminte la staţie şi aştept troleibuzul. Deodată, boschetarul care dormea dus pe scaunul de la staţie, mi-a aruncat o privire duşmănoasă. Mă uit îngrijorată la punga cu decorul pe care o ţineam în mînă, apoi mă gîndesc unde am pus banii şi întind instinctiv mîna spre ei, dar mă loveşte o idee genială că nu ar trebui să „spalesc hata” şi o bag în buzunar. Aici dau de telefonul mobil… Ah, iată ce-i! – îmi sună telefonul, adică alarma – trebuie să mă trezesc. Îmi cer scuze de la boschetar cu un gest al capului şi închid telefonul. A venit troleibuzul, iar eu, cu inima pusă la loc, mă urc mulţămită. În troleibuz e puţină lume, cred că-i primul, iar eu am ajuns prea devreme.
Mă cotilesc prin faţa blocului ca un pui de bodaproste şi mi-e frig în plină vară. Tremur. Mă uit la ceas. Număr etajele. Mă gîndesc la ce să mă gîndesc. Mă uit la ceas – au trecut trei minute. Scot o butonieră din pungă, o admir – frumoasă… Sună telefonul, e mama cu „Doamne ajută!” al ei. Mama m-a inspirat: mi-am adus aminte „Tatăl nostru” şi l-am spus în gînd; apoi mi-am adus aminte „Crezul”, apoi mi-am adus aminte de bunica care m-a învăţat şi una şi alta. Bunica, în general, multe lucruri m-a învăţat, iar cu mulţi ani în urmă, cam pe vremea aceasta, obişnuiam sa fiu acolo, la ea, şi să n-am nici o grijă, cu o excepţie – cum să împart jucăriile cu vecinul meu, camaradul meu de joacă şi unicul copil care era mai aproape în mahala. Era un băieţel dolofan şi supăracios pe vremea aceea, cu care mereu aveam gîlceavă, dar repede ne împăcam, căci nu mai aveam cu cine să mă joc, dacă nu era el. Îmi aduc aminte cum furam împreună cartofi fierţi, pregătiţi de bunica pentru plăcinte, ne bălăceam în butoaiele cu apă încălzită la soare pentru udat răsadul, prindeam fluturi printre rîndurile de roşii puse pe araci ale bunelului, iar bunelul ne lua la goană că-i stricăm roada… Mă readuce la realitate glasul, parcă răstit, parcă ironic, din balconul etajului cinci: „Ei, nu vrei să urci la mine?”. Mamă dragă, am întîrziat! Sar cîte două trepte şi-s bucuroasă că e dimineaţă şi nu mă vede nimeni. Mă întîlneşte doamna Angela cu zîmbetul pe faţă, cam somnoroasă, ce-i drept, dar mă bazez pe profesionalismul ei şi sper că, chiar şi aşa, o să facă treabă bună. S-a apucat de treabă, dar o deranjează stomacul meu gălăgios şi îmi întinde un pesmete, uscat ca din rezervele armatei naţionale, dar eu îl rod asiduu, căci dna Angela este neînduplecată şi nu poate lucra cu asistenţa muzicală. În sfîrşit, purcede din nou la muncă şi în 40 de minute sunt gata. Mă uit în oglindă şi nu-s mulţumită de ce văd, aşa că dna Angela mai face ceva cu pensula pe la ochi şi eu chem taxiul.
La coafat ceva n-a mers din prima, aşa că m-am trezit cu fotografii la uşa, încă necoafată. În timpul coafatului, milioane de sunete: felicitări, scuze, încurajări, bla-bla-bla… Părul odată adus la condiţie, trag pe mine rochia în grabă şi arunc ultima privire în oglindă. Fetele sunt încîntate, mai puţin eu în ce priveşte mina mea înăcrită. Antrenez zîmbetul în oglindă ca să mai dezmorţesc faţa prea încruntată şi chem fotografii. Complimente, zîmbete şi s-a început: capul într-o parte, capul în cealaltă parte, mîna sub bărbie, în picioare, lîngă geam, pe canapea, „ce-i cu zîmbetul ăsta fals?”, „cuprinde ursuleţul cela moale şi simpatic”, „mai uşurel, că doar nu vrei să-l ucizi”, o, tragedie! – n-avem trandafir roşu! şi tot aşa pînă cînd am crezut că-i mănînc pe toţi de oboseală… şi-i beau, că mi-e o sete cumplită. Fotografii îmi sugerează cogniacul ca remediu împotriva încordării, iar mie îmi trece fierbinte prin spate cînd îmi aduc aminte de „remedierea” de la cuconada din ajun şi refuz vehement, iar fetele mă susţin din toată inima şi eu le înţeleg. Fotografii probabil că tot, pentru că m-am lăsat să mă limitez la apă plată.
Credeam că acest calvar nu se mai termină şi cînd am simţit deja că îmi bate inima în cap, am fost „salvată de clopoţel”: cînd am văzul capul lui Ion ivindu-se de după uşă, cu zîmbetul lui larg şi atitudinea sigură, apoi cînd i-am auzit şoapta „eşti aşa de frumoasă!”, am ştiut că am scăpat de toate grijile şi atunci am început să mă bucur de ziua nunţii noastre. Eram fericită!

Aaa, eram să uit… Cum am ajuns în revistă? Ei, nimic deosebit. Şi-au făcut fotografii reclamă. Nici nu ne-au anunţat. Putem să-i dăm în judecată, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: