Antepostscriptum

Superstiţia

Posted on: 2010/09/07

Se spune că atunci cînd îmbraci haina pe dos, n-o să-ţi meargă bine. Şi se mai spune că pentru a evita totuşi neplăcerile, trebuie s-o dezbraci şi s-o calci în picioare, dar eu nu sunt superstiţioasă şi mai şi întîrzii la serviciu, aşa că pur şi simplu o întorc pe faţă, ma fardez în grabă, îmi iau geanta şi îmi supun pantofii, înalţi şi eleganţi, la un exerciţiu pentru care ei nu au fost nicidecum predestinaţi: fuga. Am pus pe mine un costum sever, dar care mă avantajează, însă fusta, îngustată spre poale şi cu un mic şliţ la capătul tivului din faţă, crează probleme crosului meu matinal. Îmi trece prin gînd cît de caraghioasă trebuie să arăt aşa, faşionată şi pudrată, fugind cu paşi mărunţi spre staţie, dar mă fac că nu văd pe nimeni şi mai ales mă încurajez cu gîndul că dimineaţa n-are lumea cînd se uita la cum arăt eu şi îmi caut de drum. În apropiere de staţie, aud că cineva mai întîrzie undeva, iar tropăitul zgomotos îmi atrage atenţia. Întorc capul şi văd un vlăjgan cu un zîmbet badjocoritor în colţul gurii, care se chinuie să intre în ritmul meu, dar picioarele prea lungi şi încălţămintea prea comodă îi sfidează încercarea. Mă măsoară din cap pînă în picioare; e genul de tip încrezut, cu priviri pofticioase şi părere de sine ridicată, care îmi provoacă greaţă. Sunt bucuroasă să văd că se apropie microbusul şi o să am ocazia să urc înainte ca individul să reuşească să scape spirite răsuflate, inteţie pe care i-o citesc în expresia donjuanică a feţii. Înteţesc pasul şi, în cîteva clipe, simt deja treapta microbuzului sub talpa pantofului stîng. În acelaşi moment un scîrţîit rău prevestitor îmi şuieră în creieri, iar privirea, aruncată automat spre partea de jos a constituţiei mele, reuşeşte să surprindă transformarea spectaculoasă a modestului meu şliţ într-o tăietură de tango de toată indiscreţia posibilă. Cuperoza mea şi-a făcut imediat apariţia şi cred că am simţit-o pînă în vîrful urechilor, iar rînjetul şoferului, dar mai ales al vlajganului, m-au făcut să-mi aud tic-tacurile inimii în tîmple cu o intensitate insuportabilă. Am schiţat un zîmbet prefăcut şi am făcut cale întoarsă sub privirile ironice ale pasagerilor din microbus.
M-am prezentat la serviciu cu un sfert de oră întîrziere, în veşminte neasortate şi cu nervii pe muchie. În ajun de dare de seamă trimestrială, întîrzierea mea este substanţială, aşa că şefa m-a întîlnit într-o stare de reţinere de sine foarte incomodă. Îmi dau seama că trebuie să acţionez foarte atent, fiindcă rabdarea şefei înainte de darea de seamă este o realitate iluzorie. Primesc docilă avalanşa de însărcinări şi pornesc spre uşă, bucuroasă că am trecut fără vifore prin acestă primă ieşire în scenă. Cînd închideam deja uşa după mine, îmi aud numele strigat în cea mai „melodioasă” interpretare pentru urechile mele fragile, iar cînd iţesc capul prin crăpătura uşii, deja cu un glas mai matern: „Вика… Вы задержались на 15 минут и не успели посмотреть в зеркaло?”. Am trecut şi peste asta şi m-am adîncit în lucru cu o asiduitate nervoasă, iar zbîrnîitul telefonului îmi irita de fiecare dată în cel mai direct mod receptorii auditivi şi neuronali. Cînd, după un şir lung de exerciţii de amabilitate forţată în convorbirile cu superiorii, mi-a telefonat un modest şi nevinovat şef de secţie cu o întrebărică la fel de nevinovată, am simţit că mă trădează emoţiile şi l-am trimis, în modul cel mai răstit, pe la sfîrşitul lunii, cînd mă voi elibera de „tîmpiţii ăştia cu termenele lor idioate”, iar domnul de la capătul firului n-a mai avut îndrăzneala să mi se adreseze încă o bună perioadă de timp după susţinerea rapoartelor.
Ziua de lucru, cum aţi înţeles deja, n-a fost dintre cele mai minunate, iar după cinci mă îndreptam, frîntă de oboseală, spre staţie, pentru că mai am un punct în plan – orele de engleză – un ultim efort pentru ziua de azi. Pentru că nu se apropie nici un microbuz, mă urc în troleibuzul aproape gol şi mă gîndesc că mi-i sortit să întîrzii peste tot astăzi. După ce am trecut de viaduct, troleibuzul face la stînga, pe Bucureşti, iar şoferul anunţă că a modificat traseul din cauza delegaţiei care era venită în Chişinău. Mai toată lumea a coborît la prima staţie, dar eu am rămas să dibuiesc o staţie mai aproape de locul unde aveam cursurile. Şoferul însă a hotărît pe cont propriu că nu mai coboară nimeni pînă la Sculeni şi mergea voios fără să se oprească la nici o staţie, pînă cînd mi s-a facut mie roşu în faţa ochilor şi m-am ridicat să-i spun cîteva complimente. Revolta mea n-a lăsat nici urmă de compătimire pe faţa şoferului, iar eu am fost aproape că impinsă din troleibuz.
Cînd mă văd afară, sunt doborîtă. De ciudă, îmi dau lacrimile şi trebuie încă să fac un drum bun, cam de la capătul străzii pînă în centru, iar acolo nu-i transport. Am pornit printre curţi, ca să scurtez drumul, dar oboseala îmi moaie genunchii şi mă înnec cu lacrimile pe care le ţin ca cu dînţii, din frică mixturii jalnice pe care ar provocao acestea în contact cu fardul clădit pe faţa. Din fericire am zărit o bancă lîngă un bloc de locuit şi m-am aşezat. Oricum am întîrziat.
În faţa blocului, doi copii se joacă printre grămezile de frunze. Aş trage un somn în frunzele celea. Un barbat hrăneşte nişte porumbei, nu departe de copii, iar o mămică îşi strigă odorul de la balcon. Două mătuşele ies discutînd de la magazinul de la colţ şi merg agale spre bloc…
Tot tabloul acesta mi s-a părut atît de liniştit şi de pacific, încît, aducîndu-mi aminte de toată vîltoarea zilei, începînd cu fusta ruptă, mi-a venit să rîd şi chiar am început să rîd, tot mai tare, sacadat, pînă n-am mai putut reţine lacrimile. Mătuşile m-au privit cu suspecţie şi au început să se şuşotească, iar eu le-am făcut un semn din mînă, chipurile: „n-am nimic, e în regulă.”
Se pare că gestul meu le-a făcut pe băbuţe să grăbească şi mai mult pasul, ocolindu-mă îngrijorate, şi să micşoreze şi mai mult tembrul vocii, însă eu am intrat la orele de engleză cu zîmbetul pe buze. Negreşit, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

2 Răspunsuri to "Superstiţia"

asa sunt unele zile…nimic nu-ti merge si parca esti cea mai ghinionista din lume…dar in acelasi timp afara-i toamna si frumos, iar daca stii sa vezi copii jucandu-se, nu-i totul pierdut. Mi-a zis Vanea ca ai blog. Welcome!:)

🙂 Toamna mai toate zilele îmi par aşa, dar „Superstiţia” datează de toamna trecută, cînd erau deja frunze pe sub pomi, toamna asta încă sunt vioaie.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: