Antepostscriptum

Concert din muzică de Cicerina

Posted on: 2010/09/15

Istoria pe care vreau să v-o povestesc s-a întîmplat încă pe vremea cînd Dan Bălan nu era marele Dan Bălan, popular în toată lumea, dar era pur şi simplu solistul din O-Zone, care îşi aduna fani concertînd prin oraşele Moldovei. Tot cîntînd aşa, ba la Nord, ba la Sud, iată că ajunge cu concertele în orăşelul Corneşti, orăşel de oameni gospodari, dar mai ales de tineret vesel şi tot atît de plin de voie bună, ca şi de idei năstruşnice.
Bineînţeles, la concert s-au adunat şi mic şi mare, dar în primul rînd au venit bravii liceeni, de puteai să faci apelul cu succes; toţi înflăcăraţi şi dornici de ţopăială, nerăbdători să vadă ce mai iese şi din acest concert, înghesuindu-se şi ghiontindu-se în faţa scenei. Printre ei putea fi distins un grup de vreo nouă-zece tineri bine dispuşi, gălăgioşi, dar cu măsură, aşa cum se cuvine unor liceeni respectabili, care se vede că erau dintr-o gaşcă. Erau toţi în cea mai bună dispoziţie, bucuroşi că mai au o ocazie să se întîlnească toţi împreună şi să-şi petreacă vesel timpul. Dar iată că concertul a început şi trupa O-Zone a ieşit în scenă să-şi etaleze talentele prin intermediul melodiilor pe care le mai îngînăm uneori încă şi astăzi. Totu-i bine şi frumos – artiştii cîntau, tineretul ţopăia, striga şi aplauda (ca să nu creadă chişinăuienii că corneştenii nu se pot distra) – pînă cînd, la sfîrşitul concertului n-a ieşit din gura lui Dan fraza fatală: „Vă mulţumim şi vă aşteptăm diseară la Chişinău, în scuarul Teatrului de Operă şi Balet, unde vom cînta alături de alţi artişti din Republica Moldova şi Federaţia Rusă.” Viitorul mare artist al Moldovei nici nu bănuia ce urmări va avea această ultimă frază a lui pentru un grup de liceeni avîntaţi şi plini de entuziasm din micul orăşel din Corneşti.
Aceştia din urmă, adunaţi grămadă după concert şi cam indispuşi că concertul n-a prea durat, rumegau spusele artistului cu o doză de îndoială, dar şi cu una mult mai mare de înflăcărare. Ce-i de făcut? Distracţia nu poate lua sfîrşit aici, dar să rămînă în Corneşti, cînd la Chişinău se pregăteşte o seară de pomină, tinerii noştri nu considerau că se merită. De la acest mic impuls a pornit aventura! Prietenii şi-au întors buzunarele pe dos, au adunat leuţ la leuţ şi, cu primul tren care ducea spre capitală, au pornit la drum. S-a întîmplat aşa că unul dintre tineri, fiind certat cu maică-sa, nici nu a mai pierdut preţiosul timp pentru a o anunţa unde se duce şi iată-i pe toţi adunaţi în tren, ţanţoşi nevoie mare, spunînd bancuri şi glumind pe seama altor călători, dar şi a lor însuşi. Nici nu se putea altfel – doar liceenii corneşteni se duc să cucerească Chişinăul! Nu-i vorbă, au mai fost ei la Chişinău, dar aşa, singuri din capul lor şi într-o companie atît de veselă – era pentru prima dată. Tinereţea le clocotea în vene – tineri şi neliniştiţi!
După vreo două ore de călătorie în cea mai plină de haz ambianţă, iată că-i întîlnim coborînd din tren la Gara Feroviară din Chişinău. Aglomeraţia şi strălucirea Chişinăului a făcut să le sclipească ochii junilor corneşteni şi să se simtă oameni importanţi, porniţi pe fapte măreţe. După ce s-au mai obişnuit cu atmosfera capitalei şi liceenii şi-au readus aminte scopul vizitei lor, s-au întreptat spre staţia de troleibuz, pentru ca să ajungă în centru, la Teatrul de Operă şi Balet. S-au urcat în primul troleibuz care s-a apropiat şi, la privirea întrebătoare a taxatoarei, una din domnişoare a răspuns evreeşte cu o întrebare:
– Da’ cît e biletul pînă în centru?
Taxatoarea, pe faţa căreia era greu de ghicit natura emoţiilor care au cuprins-o, dar care erau ceva intermediar între mirare şi amuzament, a răspuns cu toată bunăvoinţa de care poate da dovadă o taxatoare într-un troleibuz ticsit:
– Da’ aici unde nu te-ai duce e 50 de bani.
Afirmaţia l-a lăsat pe un tînăr din grup cu gura căscată:
– Ciotcaaaa!!!
Ajunşi în centru, corneştenii au fost din nou uluiţi de mulţimea pe care au întîlnit-o, dar acest fapt numai le-a adaugat la veselia generală. În scurt timp au aflat că, după ce concertează interpreţii autohtoni, o vor vedea în scenă pe însăşi Cicerina, venită tocmai din Rusia şi atunci au avut convingerea că au luat o hotărăre demnă şi justă de a veni în această seară la Chişinău.
Eroii noştri, tot mai înflăcăraţi, pe măsură ce, odată cu lăsarea nopţii, ieşeau în scenă vedete tot mai cunoscute, au început să-şi facă drum spre primele rînduri, că doar nu în fiecare zi vin la Chişinău şi, cu atît mai mult, nu chiar în toată ziua ai ocazia să vezi o artistă de talia celei care urmează şă încheie concertul. Încet, încet, ei şi-au făcut drum tot mai înainte, iar în urma lor, mulţimea se aduna tot mai multă, astfel încît îmbulzeala începea să devină din ce în ce mai mare. În sfîrşit, la ieşirea Cicerinei în scenă, mulţimea, ca prin minune, a fost cuprinsă de o admiraţie şi o emotivitate la care tinerii noştri nu s-au aşteptat, iar focul acestor emoţii creştea cu fiece clipă, astfel încît, la un moment dat, corneştenii s-au simţit purtaţi ca de valuri de mulţimea înebunită înspre partea dreaptă a scenei. Euforia generală li s-a transmis şi lor, dar această întorsătură neaşteptată a evenimentelor a început să le mărească pupilele ochilor, fiind încercaţi de un sentiment necunoscut, de beţie rudă cu spaima. Deja nu mai vedeau nici scena, nici, cu atît mai mult, artista, şi, deşi era pe la sfîrşitul lunii noiembrie, erau toţi rumeni şi transpiraţi de emoţie şi îmbulzeală. După ce au fost traşi bine pe dreapta, mulţimea a început să se clatine în partea opusă. Acest val i-a împins pe tinerii noştri, pînă cînd aceştia, ajunşi la capătul trotuarului şi nevăzînd nimic sub picioare, au început să se împiedice de bordură şi să cadă jos. În urma lor, cădeau şi alţii, iar cei mai isteţi păşeau sau chiar călcau peste dînşii. Aici gluma s-a îngroşat, aşa că unica lor dorinţă era acum să se vadă ieşiţi din mulţime. Cu chiu cu vai, s-au ridicat şi s-au tîrît anevoie spre marginea drumului. După ce s-au văzut toţi adunaţi împreună, s-au pomenit că mulţi dintre ei au rămas dezechipaţi. Paula, o tînără oacheşă şi durdulie, a început să scîncească că şi-a pierdut geanta, iar cîţiva băieţi au simţit venirea iernii pe tălpile deposedate de încălţăminte, unii rămînînd cu doar un papuc în picioare, iar alţii chiar numai în ciorapi.
Veselia a trecut în scîrbă, dar corneştenii nu se dau cu una cu două şi au pornit organizat în căutarea lucrurilor pierdute. Paula a avut noroc prima, căci s-a găsit un om bun care umbla prin mulţime şi întreba a cui e geanta pe care a găsit-o. Fericită nevoie mare, ea s-a alăturat la grupul de cercetare a urmelor papucilor băieţilor. Pînă la sfîrşitul concertului, grupul nostru a dat de o movilă de încălţăminte, sub unul din brazii falnici din faţa Teatrului, în jurul căreia se adunase o mulţime de alte jertfe de-alde dînşii. Cei mai norocoşi dintre corneşteni şi-au găsit ambii papuci, dar unul din ei, aşa şi a rămas să-şi consume restul aventurii într-un papuc şi într-un ciorap alb. Şi pentru că nu aveau destule necazuri, iarna a năvălit peste acest sfîrşit tîrziu de toamnă şi a început să fulguie lin şi frumos, frumuseţe care însă nu a sensibilizat deloc gaşca, care, odată concertul finisat, tremurau pe sub copaci în căutarea soluţiei pentru înnoptare.
Nu le rămînea nimic de făcut decît să se ducă în gară şi să aştepte primul tren spre Corneşti, care trebuia să pornească la 3 dimineaţa. În gară, după ce s-au făcut comozi în scaunele tari, alături de cîţiva boschetari amărîţi, şi au pomenit de cîteva ori cu melancolie în gînd paturile calde de acasă, s-a apropiat un lucrător al gării să-i anunţe că gara se închide la miezul nopţii. Încă mai descurajaţi de această veste neaşteptată, gaşca a fost nevoită să iasă pe peron, în frigul iernii care începea să se aştearnă. Dar pentru că, cum am mai menţionat, tinerii noştri nu erau cei care să se aşeze pe bocit, au organizat un brainstorming fulger şi, scormonind prin buzunare, au adunat restul banilor care le-au mai rămas şi au cumpărat o vodcă, în speranţa de a se încălzi niţel. Toate fiind organizate, au luat vodca şi au tras fiecare cîte un gît bun din aceasta, simţindu-se imediat răsplătiţi cu o doză de voie bună şi cu un fior amăgitor de căldură. Dar nu le-a fost lungă bucuria, căci alcoolul a cedat repede în faţa iernii, aşa că o nouă soluţie se cerea implementată. Graţie agerimii corneştenilor, aceasta nu s-a lăsat mult aşteptată, astfel următoarea tentativă de a se încălzi era întruchipată în vechiul şi banalul joc „de-a prinselea”. Se pare că ultima metodă era cea mai eficientă, readucîndu-le tinerilor atît căldura cît şi voia bună. Şi iată-i pe corneştenii noştri alergînd pe peron în toate părţile şi hohotind de rîs.
A venit şi rîndul Paulei să prindă şi aceasta, făcîndu-şi un vînt mai mare spre unul din băieţi, a simţit deodată cum îi fuge pămîntul de sub picioare şi cum, căzută pe spinare, alunecă la vale pe zăpada proaspăt căzută. Noroc de un butic care i-a ieşit în cale şi i-a oprit înaintarea care putea să-i rupă toate straiele în spate. Necăjită, Paula a ridicat încet privirea şi a citit buimacă inscripţia cu majuscule de pe butic: „PO-LI-ŢI-A”. Hohotele tinerilor au încetat imediat, ca prin minune, iar uşa buticului s-a deschis scîrţîind şi de după ea şi-a făcut apariţia un nene somnoros în uniformă. Acesta i-a măsurat alene pe toţi cu privirea şi, neînţelegînd răspunsul bîlbîit al tinerilor la întrebarea „ce cautaţi aici?”, i-a invitat politicos înăuntru. Aici i-a întrebat pe rînd numele şi prenumele pe care le-a notat într-un registru, botezat mai tîrziu de către liceeni în „Registrul bandiţilor” şi amintit de fiecare dată cu mîndrie în povestirile acestora. Pînă au fost toţi înregistraţi şi au mai răspuns la cîteva întrebări despre isprava lor, s-a făcut aproape de ora trei, astfel încît tinerii erau, pe cît de speriaţi, pe atît de bucuroşi cînd s-au văzut eliberaţi, bucuroşi că n-au stat afară să îngheţe şi au profitat tot acest răstimp de reşoul domnului poliţist. Zîmbind pe sub mustăţi, au urcat în tren şi nu fără peripeţii provocate de lipsa banilor pentru bilet, au ajuns în Corneştiul lor natal.
Aerul de dimineaţă corneştean mirosea frumos şi familiar şi tinerii noştri, trăgînd adînc aer în plămîni, au putu în sfîrşit să se bucure de sosirea iernii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: