Antepostscriptum

„Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez

Posted on: 2010/09/18

Da, am făcut efortul să duc lectura acestei cărţi pînă la capăt. Am aşteptat poate să găsesc ceva în final, fiind pătrunsă de ideea pe care ne-a băgat-o în cap profesorul de literatură universală, la liceu, precum că „sfîrşitul încununează opera”. Dar n-a fost să fie.
Ca să nu fiu greşit înţeleasă, zic de la început – nu sunt critic literar, nu fac comentariu literar – sunt doar un cititor înrăit care se dă cu părerea.
Păi, iată: „Un veac de singurătate” (nu pot să găsesc alt cuvînt) m-a dezgustat.
Da, am înţeles, e povestea întemeierii şi căderii unui oraş, povestea naşterii şi dispariţiei unei dinastii, dar e totuşi o poveste atît de grotească, atît de încurcată cu amănunte mitologice, atît de consistentă în acţiuni, că le pierzi şirul, că, la un moment dat, nu înţelegi dacă autorul a vrut să spună ceva sau pur şi simplu a făcut o înşiruire de fantasmagorii care i-au venit în cap.
Instinctele primare, mai ales, sexul, trec ca un fir roşu prin carte. Am citit pe naturalistul Zola, care tot avea scene erotice mai că la fiecare două pagini, dar acolo instinctul acesta nu mi s-a părut atît de animalic descris ca la Marquez. Probabil nu înţeleg eu latinoamericanii, căci episoade de tipul: unul din Buendia se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu o feţită de numai 13 ani, altul se îndrăgosteşte de măstuşa sa şi fac un copil cu coadă de porc care e mîncat de furnici, alţii fac claie peste grămadă „dragoste” prin bordeluri, iar fraţii gemeni se culcă cu una şi aceeaşi femeie, deci asemenea episoade mi se par pur şi simplu groteşti.
De fiecare dată cînd autorul începe să povestească despre un nou Buendia, aveam speranţa că de data aceasta va fi altfel: de exemplu, epoca întemeierii oraşului Macondo de către primul Buendia pare impresionantă şi ne pictează un personaj harnic şi cu iniţiativă, apoi epoca revoltelor lui Aureliano Buendia, mare revoluţionar cu concepţii liberale, care vrea să instituie dreptatea pe pămînturile natale, epoca frumoasei Amarantei Ursula, care pleacă la studii în Europa şi se întoarce căsătorită şi plină de idei noi, dorind să schimbe faţa oraşului natal, epoca lui Jose Arcadio al Doilea care aduce calea ferată în Macondo… Dar toate aceste începuturi duc la un final urît: primul Buendia îşi iese din minţi şi îşi petrece ultimii ani legat de un copac din grădină, revoluţionarul Buendia se transformă într-o brută nemiloasă, care seamănă copii pe tot întinsul meleagului natal (17 băieţi care sunt omorîţi toţi de către conservatori), Amaranta Ursula cedează nepotului său şi moare după naşterea copilului mitologic într-o baltă de sînge, calea ferată a lui Jose Arcadio al Doilea duce la întemeierea unei companii bananiere străine, a căror conducători nu respectau drepturile muncitorilor, abuzînd de ei, fiind reci la încercările de obţinere a dreptăţii de către sindicalişti, pînă cînd, îi adună pe toţi trei mii şi ceva de muncitori şi-i omoară cu acordul autorităţilor, încărcîndu-i apoi în vagoane şi aruncîndu-i în Marea Caraibilor. Chiar şi ultimul din neamul Buendia, copilul din flori Aureliano, singurul cel mai inteligent şi învăţat, moare în timpul furtunii care şterge de pe faţa pămîntului oraşul Macondo ca şi familia Buendia, după ce şi-a lăsat copilul devorat de furnici. Unicul personaj mai luminos şi mai raţional rămîne Ursula, soţia primului Buendia, care trăieşte mai mult de 120 de ani, dar şi ea ajunge să fie bătaie de joc pentru străstrăstrănepoţi.
Marquez a spus că a fost influenţat de amintirile din copilăria sa, scriind romanul, dar, Doamne, ce copilărie o fi avut! Apoi, plictisit de faptul că romanul său nu a fost înţeles după cum şi-ar fi dorit el însuşi, se debarasează de el, spunînd că este un roman scris „simplist, în grabă şi superficial”, venind în contradicţie cu propria sa afirmaţie precum că „forma simplă şi strictă este cea mai impresionantă şi grea”. Citind evoluţia afirmaţiilor autorului despre propriul său roman, ai impresia că acesta din urmă a fost editat mai întîi şi tocmai apoi recitit de către Marquez cu ochi de simplu cititor, şi această recitire l-a dezamăgit pe însuşi autorul.
Bine, o fi ea capodoperă, în felul ei ciudat, capodoperă pentru care nu-mi ajunge înţelepciune s-o înţeleg, aşa cum nu înţeleg picturile lui Picasso.
P.S. Apropos de Picasso: a fost inspirat în stilul său de un negru care stătea pe marginea drumului şi arunca cu vopsea pe pînză şi împrăştia un ochi de om într-un colţ, iar celălalt ochi în colţul opus al pînzei. Deci, Picasso a rămas înmărmurit de admiraţie şi inspiraţie, uitîndu-se la picturile negrului. Mai tîrziu ajunge un mare pictor, recunoscut mondial, iar negrul aşa şi rămîne să adune capici pe marginea drumului, căci nimeni nu a văzut artă în mîzgîlelile sale. E greu să vorbeşti şi să judeci în aşa cazuri, şi despre artă, în general.
Noi suntem doar consumatori-muritori de rînd.

4 Răspunsuri to "„Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez"

mi-e foarte cunoscut sentimentul. Fac parte din tagma de oameni care cu cit mai tare se entuziasmeaza de la pusul in rind cu lumea, cu atit mai tare se dezamageste. De cele mai multe ori cauza principala sunt asteptarile initiale optimiste: normal, daca atita amar de oameni is entuziasmati de o chestie, se transfera si la mine. Insa atunci cind contemplezi personal o opera nu poti sa-ti mai aduci aminte de entuziasmul altora. Esti tu fata in fata cu lucrarea respectiva. Subiectivul o ia pe „deasupra”.

eu credeam că problema mea e în chestia că eu prea sunt îndrăgostită de prozatorii români, fiindcă îmi sunt mai aproape de suflet probabil şi pot să-i pricep mai bine. şi asta mă împiedică să înţeleg spiritul latino-american sau englez sau american.
şi acum mai cred un pic în asta, dar totuşi am găsit chiar autori japonezi care mi-au plăcut cum scriu, mulţi francezi îmi plac, aşa că …

Mie cartea mi-a placut tare mult, am citit-o de 2 ori.

Eu recunosc că nu am priceput-o, dar înţeleg că e o capodoperă, aşa că nu mă mir că ţi-a plăcut, Viorica.
Am început să citesc şi „Generalul în labirintul său”, de acelaşi autor, fiindcă de obicei nu-mi place să judec însuşi autorul după o singură lucrare, dar… încă tot n-am prins dragoste de Marquez. Nu-i autorul meu, pur şi simplu, probabil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: