Antepostscriptum

Unde am pierdut liceul?

Posted on: 2010/09/19

… în memoria mea. Unde am pierdut liceul în memoria mea? Deseori îmi dau seama că n-am amintiri coerente despre liceu. Doar nişte secvenţe răzleţe pe care e greu să le uneşti într-o povestire curgătoare, spre deosebire de viaţa de la facultate, atît de consistentă, cu amintiri care mă năvălesc, îmbrîncindu-se una peste alta. Abia nu demult mi-am adus aminte cît de mult nu mi-am dorit să mă duc la acel liceu şi cît de mult am vrut să fiu admisă anume la acea facultate. Liceul cu facultatea a fost ca şi prima cu a doua şcoală unde am învăţat: despre prima nu-mi aduc aminte mai nimic, cu a doua, unde am învăţat doar un an, mă leagă amitiri vii şi plăcute.
Dar, să vedeţi, azi e deja noapte, e trecut de miezul nopţii şi eu mi-am adus aminte… de liceu – tot doar nişte secvenţe, dar parcă un pic mai închegate.
Ceea ce n-am să uit despre liceu niciodată este prima zi din cei trei ani de profil umanitar. Eu sunt omul care nu întîrzii practic niciodată, vin întotdeauna cel puţin exact la timp, dar, de obicei, vin mai degrabă şi aştept, este calitatea cu care mă mîndresc şi la care ţin, şi aşa a fost dintotdeuna. Şi iată că, la 1 septembrie 1999 am întîrziat la prima oră din primul an de liceu. Dar am avut norocul să întîrzii mai puţin decît profesorul, aşa că n-a trebuit să mă bîlbîi în faţa nimănui. Cînd am intrat în clasă, toate locurile erau ocupate şi doar din ultima bancă am văzut cum cineva fălălăia din mîini, arătînd că alături are un loc liber. Acolo, în faţa clasei, în acele cîteva momente în care am cuprins cu privirea toţi colegii în căutarea unui loc liber, am avut un sentiment de inferioritate atît de pronunţat, care, adăugat la nedorinţa de a veni la acel liceu, mi-a păstrat dezgustul pentru el pe tot parcursul studiilor mele de acolo. M-am simţit „o ţărancă”, împopoţonată în bluziţă albă şi fustiţă neagră din ultimele resurse ale părinţilor – profesori în provincie, dar cred că nu puţini înţeleg ce înseamnă să te simţi, la noi, în Moldova, la vîrsta de 15 ani, „ţărancă”, cînd nimereşti într-un mediu urban, cu ifose, unde chiar dacă nu toţi erau din oraş, majoritatea erau din clasa a opta în liceu, obişnuiţi cu aerul orăşănesc, şi doar foarte puţini, veniţi, ca mine, în clasa a zecea. În sfîrşit, sub privirile tuturor, am păşit spre ultima bancă, unde mă invita insistent Pavel. Pavel a fost primul meu coleg de bancă din liceu. Pavel mi-a fost nesuferit toţi anii de liceu, mai puţin spre sfîrşit, căci atunci mă obişnuisem deja cu pălăvrăgeala lui. Pavel vorbea foarte mult, extrem de mult, atît de mult încît îţi oboseau nu numai urechile, dar şi creierii de la vorba lui, avea chiar şi o voce specifică, pe care cred că aş putea s-o recunosc şi acum. Nu e de mirare faptul că Pavel s-a băgat, pînă la urmă, în politică. De fapt, numai acolo mi-l şi imaginam întotdeauna. În rest, Pavel era băiat bun (nu că pălăvrăgeala ar fi fost o calitate rea, dar… era prea… obositoare). În faţa mea şi a lui Pavel stăteau două fete care mi s-au părut atunci din altă lume, atît de altfel arătau, nu numai faţă de mine, dar şi faţă de restul clasei. Mi-au părut atît de sofisticate, atît de mature, atît de (la vîrsta aceea asta avea valoare) cool. Să-mi fi spus cineva că una din ele avea să-mi devină, peste mulţi ani, nănaşă, n-aş fi crezut în ruptul capului, mai ales că nu comunicasem aproape deloc pînă la sfîrşitul ultimului an de liceu.
După orele din prima zi, m-am dus la cămin, mi-am luat cărţile şi am cerut de la intendentă o încăpere unde să mă pot pregăti de ore. Aceea s-a uitat straniu la mine, dar mi-a dat cheile de la un depozit cu saltele unde m-am încuiat şi am pregătit cu abnegaţie (fiindcă ştiam de la părinţi că prima impresie contează), aburită încă de emoţiile dimineţii, prima oră de literatură universală, care a trecut cu „wow!”.
Să fiu mai explicită cu căminul: de ce am căutat o odaie unde să pot învăţa. Pentru că, n-o să mă credeţi, prima perioadă de liceu, am stat nouă (9!!!) fete în odaie. Căminul era într-o fostă grădiniţă, unde se organizaseră odăi foarte mici, a cîte două persoane, mici – a cîte trei, normale – a cîte patru şi foarte mari – a cîte foarte mulţi. Eu am nimerit în odaie foarte mare, drept că mai tîrziu rămăsesem tot patru acolo. Despre colegele de odaie îmi amintesc: nimic – despre unele, puţin despre altele şi doar cîteva mi-au rămas întipărite pentru totdeauna.
Despre cele care nu-mi aduc aminte nimic, din păcate, nu vă pot spune decît nimic.
Unele momente m-au făcut să le reţin pe cîteva, doar episodic.
Iulia, se transferase la noi din alt liceu, în ultimul an, deci era în clasa a douăsprezecea. Iulia era un cocostîrc adevărat. Avea picioarele foarte lungi şi se considera foarte frumoasă. Era mereu machiată, dar nu, voi n-aţi înţeles, era chiar MEREU machiată, zi şi noapte, de asta avea nişte gene îmbîcsite de rimel şi, din cauza asta, foarte groase. Astfel încît, cînd noi, celelalte fete, am prins la bănuieli în privinţa machiajului său şi am întrebat-o direct dacă se spală pe faţă dimineaţa, ea ne-a răspuns într-o manieră foarte naivă şi sinceră, ceea ce ne-a făcut să înţelegem că acesta era un lucru firesc la ea, deci, a răspuns: „păăăiii, eu mă spăl pe dinţi…” Pe dinţi! Iulicica noastră n-a mai terminat clasa a XII-a, parte pentru că era mereu îndrăgostită, parte pentru că niciodată nu trecea cu cititul de prima pagină, la orice materie, pentru că se aprofunda în problemele sale sufleteşti şi uita să schimbe pagina… Adică, da, am spus bine, pentru că era mereu îndrăgostită.
Liliana semăna cu un lup. Ea semăna cu un lup, aşa, în starea ei normală, dar cînd a venit la liceu avea o inflamaţie oribilă pe faţă, ceea ce se numeşte la noi furuncul, ce o făcea încă mai lupoiacă. Dar Liliana era fata cu iniţiativă. Ea a luat, cum s-ar zice, deodată, toate hăţurile în mînă. După prima adunare din cămin cu directoarea căminului şi intendenta, ea a venit în odaie şi, cu o voce de împărat al junglei, şi-a asumat responsabilitatea de conducător al garnizoanei noastre, pronunţînd cu accent părintesc şi totodată de om trecut prin prin viaţă (!!!, sunt oameni care se nasc cu asta în sînge), acele fraze înţelepte pe care n-am să le uit niciodată şi care începeau cam în tonul ăsta: „Fetelor, noi sîntem toate diferite, dar o să locuim împreună şi trebuie să găsim limbă comună …” ş.a.m.d. Restul fetelor ne-am uitat una la alta cu priviri întrebătoare pe tot parcursul discursului, nimeni aşa şi n-a mai înţeles ce-a împins-o pe sărmana Liliană să-şi ia povara conducătorului pe umerii ei, dar ea era aşa de vajnică şi intrase în rol atît de bine, încît era mai uşor să te prefaci că-i recunoşti autoritatea, decît s-o faci să înţeleagă că oricum acolo fiecare trăia după propriile legi şi ne durea în cot de regulile ei. Asta ar fi distrus-o! Şi noi o cruţam (hi, hi, hi, era aşa de nostimă). Liliana tot n-a absolvit liceul, s-a întors la ţară şi s-a măritat, cu vecinul ei, din cîte am înţeles mai tîrziu, despre care ea ne povestise că nu ieşea din vorba ei.
Lena! O, da, desigur, Lena! Lena era blondă, sexy, fără prejudecăţi, mincinoasă (adică nu mincinoasă, ce vorbesc? , dar mai degrabă avea proprietatea să exagereze absolut totul) şi, mai tîrziu am aflat, că era şi nemărginit de naivă. Lena era mai „mereuîndrăgostită” chiar decît Iulia, aveam impresia că singura ei preocupare erau aventurile amoroase. Dar nu era de firea ei aventurieră, doamne fereşte, ba chiar de fiecare dată ţi se făcea impresia că anume cu acest băiat Lena trăieşte marea ei iubire, pasiunea vieţii. Lena se atîrna serios faţă de fiecare relaţie, dar ca să înţelegeţi ce era pe atunci o relaţie pentru Lena, vă explic: dacă un băiat s-a uitat într-un fel care i s-a părut ei mai deosebit la ea, gata – nopţi nedormite, poveşti, istorii, legende de care nu mai seca imaginaţia ei; despre EI doi, despre dragostea lor, despre intenţiile lui serioase. Puteţi să vă imaginaţi, în aşa caz, ce a însemnat pentru Lena băiatul care nu numai că s-a uitat la ea cumva, nu ştiu cum, dar a şi strîns-o în braţe şi a mai şi sărutat-o! Nu vă mai chinuiţi, că vă spun eu: băiatul n-a ţinut piept mult timp pasiunii înflăcărate a Lenei şi şi-a căutat de treabă, în schimb noi, fetele din odaie, am avut mare bătaie de cap cu Lena, fiindcă aceasta vroia să se sinucidă, după o asemenea tragedie în viaţa sa. Ţi s-ar fi părut, dacă o ascultai, că a trăit o viaţă plină de coşmar şi acesta din urmă a umplut paharul. Nu mai avea pentru ce trăi! Lena, aşa cum era ea de Lenă, a absolvit liceul.
Mai erau două Ingi în odaia noastră.
Una era o Ingă la care scria pe faţă că-i proastă. Nu mă judecaţi pentru afirmaţii prea meschine şi cinice, sunt sigură că aţi întîlnit măcar o dată în viaţă un om, pe care l-aţi marcat din prima ca prost şi mai tîrziu aţi înţeles că n-aţi greşit deloc. Eu am întîlnit-o pe Inga. Şi la acest capitol e punct, fiindcă nu mai există variaţii – pur şi simplu proastă.
Cealaltă Ingă a devenit mai tîrziu prietena mea de suflet, cel mai apropiat om pe care l-am avut în viaţa mea de liceu, chiar şi după. Inga era omul cu cartea în mînă, ea mi l-a împrumutat pe Preda şi eu, împreună cu ea, ne-am îndrăgostit de el. Comunicarea cu Inga a început greu, fiindcă ea mereu lipsea din odaie, trăind practic în bibliotecă şi nevăzînd pe nimeni şi nimic în afară de cărţile ei, dar cînd această comunicare a început, s-a transformat în discuţii multe, multe, aprinse, controversate, interesante… Mai tîrziu, cînd s-a închis căminul, am trăit împreună la gazdă şi cu ea am împărţit toate emoţiile, toate amintirile din copilărie, toate succesele, insuccesele, tot, tot, tot. Pe Inga am iubit-o cel mai mult în liceu şi o mai iubesc şi acum, deşi, peste mulţi ani după liceu, cu ocazia nunţii ei, prietenia noastră a luat sfîrşit şi n-am mai comunicat cred că de vreo doi-trei ani, dar asta e altă poveste.
În sfîrşit, Andriana. Andriana era cu noi în odaie, iar mai tîrziu s-a transferat de la real la umanitar şi am devenit şi colege de clasă. N-am mai înţeles de ce s-a transferat, căci pînă la urmă a făcut o facultate tot cu înclinaţii exacte, în România. Mai ales n-am încurajat gestul ei, fiindcă eu vroiam invers, să trec la real şi n-am mai avut curajul, stupefiindu-i pe părinţii mei, într-un final, după trei ani de profil umanitar, cu declaraţia dîrză că eu nu vreau să fac altă facultate decît numai şi numai Radioelectronica şi Telecomunicaţiile de la politehnică şi nu vreau să devin nimic altceva decît inginer. Ei, dar asta deja e din nou altă poveste. Andriana avea talent pentru profilul umanitar. Chiar talent, talent. Rupea în limbi străine straşnic: franceza – impecabil, înţeleg, fiindcă o făcuse şi în şcoală, dar engleza?, de unde a luat ea vorbirea asta fluentă de britanic nativ, fără accent, după numai cîteva ore de engleză în liceu. Ea spunea că din filme subtitrate şi din cîntece. Nu ştiu, poate. Eu credeam pe atunci că tre să fie vreun şiretlic la mijloc. Dar Andriana m-a cucerit cu alt talent al ei – felul în care povestea. N-am să uit niciodată cele două nopţi albe, în care ne-am ghemuit într-un pat de sîrmă, ca o covată, şi Andriana mi-a povestit, într-o noapte „Jane Air” şi în alta „Interviu cu un vampir”. Dar aşa mi-a povestit, cu atîtea amănunte, cu atîta entuziasm, cu atîta emoţie, încît cărţile înşişi, cînd le-am citit, mi s-au părut mult mai palide decît povestirea Andrianei. Ea le-ar fi scris mai bine! Andriana a ajuns inginer în Bucureşti, dar povesteşte şi acum cîte ceva pe blogul ei (o găsiţi în blogroll). Şi asta nu-i tot. Andriana cînta foarte şi foarte frumos, şi, o puneam să cînte şi după liceu, cînd venea din România în vizită la fratele său, care (coincidenţă plăcută) avea să înveţe la aceeaşi facultate cu mine şi să locuiască în acelaşi cămin cu mine. Dar pentru puţin, fiindcă a plecat şi el în România şi întîlnirile noastre cu Andriana s-au rărit foarte şi foarte tare, ultima dată am văzut-o înainte de nunta mea.
Asta e ce ţin minte despre colegele de odaie.
Despre liceu, mai nimic. Mai ţin minte că pe 2 septembrie 1999 am lăsat bluziţa albă şi fustiţa neagră în odaia de la cămin şi am îmbrăcat unica pereche de blugi pe care o aveam şi un tricou dălăbăzat şi m-am dus aşa la liceu, şimţindu-mă în halul acela mai puţin „ţărancă”. De m-ar fi văzut mama cum umblam eu la liceu, l-ar fi reinventat pe Sfîntul Niculai din cui crengian şi l-ar fi folosit după destinaţie, fără dubii.
Frica de matematică o ţin minte foarte bine. Succesele de la olimpiade le ţin minte, dar ca prin ceaţă, fiindcă pe mine nu mă impresionau prea mult. M-a lăsat „cu pată” în memorie numai olimpiada de la franceză, de la care am ieşit buimacă şi, gîndindu-mă pe drum spre casă la o greşeală prostească pe care o făcusem, nu am fost atentă la traversare şi am fost lovită de un camion. Nu a fost mare treabă, că nu păţisem mai nimic, încît, cînd mi-am venit în fire, m-am ţinut morţiş să nu mă ducă la spital, iar sărmanul şofer m-a întîlnit încă mult timp după accident în faţa liceului să se convingă că totul e în regulă. Era un om de treabă, iar eu – o căscată fară margine! Cu această ocazie am cîştigat şi admiraţia profei de geografie, care aproape oficial era acceptată unanim drept „mare viperă”, pentru că era o tînără ambiţioasă şi nemiloasă, ce absolvise recent în România şi avea cerinţe foarte şi foarte mari. Avea obiceiul să pună stiloul, cu ochii inchişi, pe lista cu elevi şi care nimerea – acela răspundea, indiferent dacă a mai răspuns şi ieri sau nu. Sau răspundea elevul cu numărul de ordine ce corespundea datei din ziua aceea. Deci, ea mă văzuse cum mă lovise camionul în ziua aceea şi mare i-a fost mirarea să mă vadă a doua zi la ore. M-a întrebat cum mă simt, aşa încît toată clasa n-a înţeles ce-i cu manifestarea asta neobişnuită de gingăşie, pentru că nu povestisem nimănui întîmplarea din ajun, apoi a zis: „Azi e data de 4, iar numărul patru la noi în catalog este…” şi se uită în catalog şi vede numele meu. Atunci a fost pentru prima dată cînd „vipera” a hotărît să dea înapoi de la regulile ei de fier şi să nu mă întrebe, dar eu am insistat să răspund şi am avut o prestaţie bună, aşa că, în ce mă priveşte, „am îmblînzit bestia”. Acum deseori mi-o aduc aminte: pe cît de „viperă” era, ne-a băgat geografie în cap, încît şi acum mă mîndresc cu unele cunoştinţe, mai ales în ce priveşte harta economică.
Comentariile mele de la română, foarte bune, dar foarte „reci”, cum mi-a zis profa, le am şi acum, păstrate cu grijă de mama acasă. Şi îmi plac, aşa reci cum erau, fiindcă mie întotdeuna mi se părea că dacă adaug „căldură” în cometarii literare, le personalizez prea mult şi acela nu mai era un comentariu, ci o impunere a părerii mele peste părerea autorului. În general, întotdeuna mi s-a părut că e imbecil să răstălmăceşti ce a vrut să zică autorul, maximum ce acceptam era să admit ce ar fi putut să zică şi de asta comentariile nu puteau să fie decît „reci”.
Mai ţin minte că m-am îndrăgostit în taină de proful de fizică, un om foarte „subţire”, foarte cumpătat, foarte inteligent şi, pe lîngă toate, chiar dacă preda fizica, foarte poet. Eram mereu geloasă pe o colegă, pe care el o aprecia, mi se părea mie, exagerat de mult şi care era, iarăşi după părerea mea, doar o tocitoare. Poate că de la el am luat pornirea mea spre inginerie (cu toate că şi tata era profesor de fizică, iar fratele inginer), căci el a făcut pentru mine din fizică o poezie. Cred că, mai mult decît toate, am vrut să-l impresionez pe dlui. Şi l-am impresionat, poate însă nu chiar în direcţia în care mi-aş fi dorit, căci cînd a aflat unde vreau să depun documentele, m-a întrebat cu o voce bănuitoare: „Victoria, tu măcar înţelegi ce-i asta fizică?…” Am recunoscut că nu, dar am promis să caut răspunsul. Tot el a fost modelul de bărbat ale cărui calităţi le-am căutat în admiratorii mei de mai tîrziu şi cred că nu întîmplător soţul meu se pricepe foarte bine în fizică şi e foarte cumpătat şi ordonat. Desigur, era o dragoste platonică, de care îmi aduc aminte cu zîmbet, dar admiraţia pentru persoana dlui profesor mi-a rămas pînă în ziua de azi. Singura mea manifestare de curaj în această dragoste tainică a fost la balul de absolvire, cînd primul dans din acea seară a început cu invitaţia mea către dumnealui la vals şi eu am fost măgulită că dlui s-a simţit măgulit să fie invitat de mine. Noi am deschis atunci seara şi mai tîrziu, proful, fiind un jentelman adevărat, şi-a luat revanşa, învitîndu-mă deja dlui la dans, astfel încît, în ultima zi cînd l-am mai văzut, m-am simţit fericită şi aproape că curtată de persoana care nici cu spatele nu ştia despre natura sentimentelor mele…
Am ajuns la balul de absolvire? Da, am ajuns la balul de absolvire. Înseamnă că am ajuns la sfărşit, nu?

2 Răspunsuri to "Unde am pierdut liceul?"

am scris mai devreme un comentariu pe care l-am pierdut. Ziceam, mai pe scurt, ca eu una nu am apreciat geografia schematizata si matematizata a lui Jioara, moarta si neilustrata. Mai ziceam ca de fapt si de drept, eu cred ca viata te-a asezat pe tine unde trebuia, pentru ca tu probabil si cand scriai acele „comentarii reci”, ele erau reci pentru ca tu gandeai real. Asa ca iti sta bine inginer! De la umanism ai pastrat dragostea pentru citit si scris si e bine asa:) Eu in schimb a trebuit sa scutur de pe mine o parte din gandirea umanista ca se se aseze in cap asa cum trebuie rezistenta si statica. Gandirea frumoasa a ramas in blog, franceza am uitat-o, iar engleza british nativa o invatasem de la sor-mea, studenta la limbi straine atunci, in vara de dinainte

În mare parte, Andriana, sunt deacord cu tine. un singur „dar”: inginer n-am mai ajuns, chiar dacă „gîndirea inginerească” nu-mi este străină. 🙂 Tu, mai degrabă, ai împlinit visul meu cu succes şi pentru asta: bravo! Prima ta pornire spre profilul real era totuşi menirea ta.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: