Antepostscriptum

Exclusiv pentru fete

Posted on: 2010/10/02

… nu de alta, dar m-aş face roşie ca un rac (…ce sunt, după zodie), dacă aş povesti unui baiat aventurile acestea, aşa cum am roşit atunci cînd am trecut prin ele.
Şi ce facem noi, fetele, de obicei? Ne plîngem de soarta noastră. Amarnic ne mai place chestia asta! Să nu cumva să credeţi că intenţionez să ies din standarde, nu, ce – nu sunt eu fată? Pornesc imediat pe jeluială, chiar exemplificat. Ce-i uşor în soarta femeii? Naşti copii, creşti copii, jertfeşti cariera pentru familie… etc, etc., dar, mamă, ce jertfe mai faci pentru frumuseţe! Şi în cîte daravele nu intri în numele frumosului…
Aşa se face că prin 2007 mi-a fost dat să trec, într-o singură noapte, prin două suferinţi pur feminine. Eram invitată la nunta unei prietene de-a mele, care făcea căsnicie cu fiul şefei mele şi, deci, eram invitată din ambele părţi. Ştiam că o să fie nuntă mare, frumoasă şi, mai ales, pompoasă pentru că eram convinsă că o să fie prezentă toată elita întreprinderii, aşa că mă pregăteam sîrguincios pentru nunta Nataliei. În ziua cu pricina am rămas, însă, fără partener, căci iubitul meu plecase la Odessa să-şi ia viza pentru Grecia şi urma să se întoarcă chiar în noaptea nunţii (detaliu important pentru povestea noastră). Aşa că, amărîtă de această împrejurare, am decis să compensez, aşa cum facem noi, fetele, de obicei, băgînd un pumn de bani în look-ul meu. Şi mi-am luat totul de pe mine – de la lengerie pînă la diadema din cap – nou-nouţ, special pentru nunta ceea. Mi-am luat o rochie drăguţă, pe care o iubesc şi o port (cu mici modificări ale designului) şi acum, rochie gen „little black dress”, pe care trebuie s-o aibă orice fată în garderoba sa, cu nişte trandafiri de gherghef inseraţi pe piciorul drept şi într-o parte, sub piept care îi dădeau, discret, o notă sexy, şi mai era fără bretele, adică venea mulată, de deasupra pieptului pînă deasupra genunchiului, ei, ce mai! pe scurt – mă prindea de minune! Apoi am fugit şi mi-am cumpărat pantofi, poşetă şi diademă – toate roşii ca focul, am mai vîrît cam ca jumătate din preţul rochiei în machiaj şi manichiură şi, în sfîrşit, am ajuns seara, mulţumită nevoie mare de felul cum arăt, la nuntă. De atîta voie bună şi emoţie mai să dau florile mirelui în loc de mireasă. La nuntă – vînzoleală mare – oaspeţi care mai de care, din administraţia filialei şi din conducerea mai de vîrf, artişti şi pur şi simplu oameni solizi. Parcă mă strîngea un pic în spate toată măreţia asta, mai ales că eram singură şi, plus la toate, am nimerit la masă lîngă director şi directorul tehnic. Vă imaginaţi cum e să stai la un chef lîngă conducere – nici masa masă, nici paharul pahar, numai zîmbete prefăcute, clătinări binevoitoare, aprobatoare şi modeste din cap, fraze care conţin neapărat cuvintele „da”, „desigur”, „sunt absolut deacord”, izbucniri în rîs la glumele pe care nu le-ai înţeles şi încă aşa, cu capul dat peste spate, ş.a.m.d. Ei, dar toate acestea sunt fleacuri, nu mi-oi mai strica eu seara pentru aşa nimicuri. Mă distrez de minune, muzică bună, tamada de treabă, ţigani, dansuri orientale – ştiu moldovenii să facă nunţi – acesta-i lucru ştiut. Toate bune şi frumoase pînă să ies la dans, la o horă moldovenească. Ridic mîinile şi îmi dau seama că rochia mea, încet, încet… alunecă. Eu îmi eliberez mîna o dată şi îmi ridic rochia, a doua oară, cînd să o eliberez a treia oară observ zîmbetul cu subînţeles al domnului care ţopăia alături şi din a cărui mînă o scoteam pe-a mea ca să-mi îndrept rochia. Fîsticită, m-am retras din horă. Doamne, cum de n-am observat cînd am măsurat-o? Dar se ţinea bine, foarte bine, probabil însă că căldura şi emoţiile m-am mai „subţiat” un pic, aşa încît rochia nu se mai ţinea pe mine. Aşa că la hore n-am mai ieşit, mă ţineam mai pe sub pereţi, cu mîinile lipite de corp, cum s-ar spune la moldoveni – „ţineam rochia subţioară”.
Dar toate aceste trucuri au mers pînă la un punct şi anume pînă la faza cu concursul. Ştiţi voi cum se fac nunţile la noi – fără concursuri nu-i nici un haz. Deci, regizorul anunţă concursul – tinerii şi cu nănaşii sunt declaraţi juriu, iar cinci perechi de voluntari aveau menirea să le ţopăie pe dinainte, dansînd pe diferite stiluri de muzică, pentru ca în final juriul să decidă cine merită premiul (era concurs cu premii, nu aşa, pur şi simplu). Eu stau fără grijă că n-am partener şi aştept spectacolul. Ies patru perechi de curajoşi în faţă, dar a cincea pereche nu se găseşte şi gata. Tamadaua hai aşa, hai pe dincolo – nimeni nu iese şi pace! Ei, atunci a hotărît el să ia frîiele în mîinele sale (că doar pentru asta e plătit) şi să decidă el asupra ultimei perechi. Şi mă pomenesc că se apropie de mine, cu un zîmbet pînă la urechi, mă apucă cavalereşte de mînă şi mă trage în faţa spectatorilor. Asta îmi mai lipsea – una-i cînd dansezi aşa, cu toată lumea, şi, ameţiţi de băutură şi chef, nu se mai uită nimeni la tine, şi cu totul alta-i să dansezi în faţa a două sute de oameni, în mare parte oameni văzuţi şi sus-puşi. Repede mi s-a găsit şi partener, care s-a apropiat tot aşa, cu faţa numai zîmbet, de mine şi… let’s the party start! Şi au început melodiile şi ţopăielile! Piese care mai de care – rock and roll, indiene, georgiene, populare moldoveneşti, tango, ş.a.m.d. Eu, ridicolă cred că pînă la nu se mai poate, dansam cu braţele lipite de corp şi mai mătăhăiam din cînd în cînd din mîini, aşa – de la coate în jos, ca să nu creadă lumea că-s chiar paralizată. Ei, dar cine ce are cu mine, nu m-am cerut „voluntar” în concurs şi, la urma urmei, fiecare are închipuirea sa despre cum se dansează rock and roll sau dansuri indiene, important e să nu mă fac de rîs în faţa oamenilor cu rochia asta „lunecoasă”. Şi parcă toate mergeau bine, şi parcă deja începusem şi eu să mă liniştesc că o să se termine totul fără să păţesc nimic grav, cînd aud că porneşte piesa „dansul răţuştelor”. Cine nu ştie cum se dansează dansul răţuştelor? Răţuştele bat din palme, mătăhăiesc din degeţele, apoi ridică şi coboară ritmic aripioarele, lovindu-le de corp, fîţîie din codiţe, lăsîndu-se în jos şi apoi ridicîndu-se din nou, se apucă în pereche de aripioare şi încep a se roti, vesele nevoie mare, în jurul axei imaginare care uneşte aripioarele lor unite. Toată lumea-i încîntată – melodia asta are darul să ridice dispoziţia chiar şi a celor mai înfumuraţi, oaspeţii bat din palme în ritmul muzicii şi concurenţii încep dansul. Ei, apoi stai, dragă, aici n-ai să amăgeşti pe nimeni că ai stilul tău de dans al răţuştelor! Chiar mi s-a părut că zăresc la partenerul meu o privire ameninţătoare care parcă vroia să zică: „Sper că măcar dansul răţuştelor ştii să-l dansezi…” Zîmbetul meu amar răspundea: „Ştiu, cum să nu ştiu…” Şi bat din palme, şi dau din degeţele şi cînd ridic o dată „aripioarele”!!! „Little black dress”-ul meu, înviorat de marea veselie, cînd îşi ia un vînt la vale… s-a oprit tocmai în talie, lăsîndu-mă în toată frumuseţea – în pantofi roşii, sutieni şi… fustă neagră. A, da, şi cu mască roşie pe faţă – mai roşie decît pantofii şi diadema din cap. Am tras repede rochia înapoi, în speranţa că acţionez prompt, dar ce folos – mulţimea a început să aplaude deodată mai focos (asta se chema că mă susţine ca să nu mă intimidez), partenerul meu a făcut nişte ochi cît cepele, operatorul m-a luat aşa – „krupnîm planom”… Noroc că era ultimul dans, că nu mai aveam putere să stau pe picioare – de ruşine, nu de oboseală… În sfîrşit juriul se sfătuie şi cere ajutorul sălii care, prin aplauze, trebuia să aprecieze fiecare pereche de dansatori. Cred că nu mai trebuie să spun ce aplauze furtunoase a rupt perechea noastră, susţinute de strigătele înflăcărate ale colegilor de lucru, în frunte cu directorul şi directorul tehnic: „Viiicaaa!, Viiicaaa!, Viiiicaaa!!!”, ştiţi voi de care strigăte – de celea care se încep cînd te duci cu gaşca la chef după examene, te faci lat, te urci pe masă, rupi cămaşa de pe tine şi începi a cînta şi dansa. Apu’ iaka. Eram, fără îndoială, cîştigători, dar juriul, conciliator, a dat premii la toţi. Un flăcău, care participase la consurs împreună cu mama sa, a hotărît să fie însă obiectiv şi s-a apropiat după concurs să-mi ofere trofeul său, semn că-mi recunoştea victoria.🙂
Şi dacă s-ar fi terminat toate în noaptea ceea la ruşinea pe care am tras-o… Dar mă aştepta înainte şi o retrăială pe cinste, aşa cum ştim noi, fetele, să ne facem griji pînă cînd imaginaţia noastră dă naştere unor adevărate coşmaruri. Explic imediat. După cum menţionasem, iubitul meu trebuia să se întoarcă în noaptea ceea din Odessa. Eu, după concurs, stăteam mai mult pe afară şi începusem să-l sun pe el, să-i spun măcar noapte bună şi, cu ocazia asta, să-mi uşurez inima de păţania prin care am trecut (că noi, femeile, nu putem să tăcem, tre să ne jeluim şi să fim jelite, liniştite şi împăcate de cineva). Dar telefonul îmi tot spune: „Abonatul este în afara ariei de deservire…” O dată, de două ori, de trei ori… Spre dimineaţă deja nu-mi mai părea şagă, mai ales că el a promis să sune cum intră în Moldova. Pup tinerii, iau taxiul şi mă duc acasă. Găsesc casa goală! Ce să fac? Ce să gîndesc? Sun la un prieten de-al lui care îmi confirmă că el trebuia să se întoarcă cam pe la două de noapte. Încep să-mi tremure inima în mine, mai ales că trecusem mai înainte printr-o aventură urîtă cu deplasările acestea. Pînă la amiază deja nu-mi mai găseam loc, obosită de o noapte nedormită la nuntă şi de griji, eram ca stoarsă. Pe mama lui nu pot s-o sun ca să nu-i fac griji şi ei, pe soră-sa tot aşa, stau şi mă frămînt singurică. Pe la masă mă sună şefa lui (plecarea lui era în legătură cu o deplasare de serviciu) să-mi spună să nu-mi fac griji că ea deja a anunţat autorităţile şi o să fiu anunţată imediat cum trece hotarul, dar deocamdată nu a trecut hotarul moldovenesc nici un cetăţean cu numele acesta. Cînd am mai auzit şi asta! Bocete – toată faţa mîzgîlită în machiajul cel scump. Seara eram doborîtă complet cînd… aud cheia rotindu-se în uşă. Încremenită, cu o mutră de om nebun, holbez ochii la uşă. De dup ea APARE! Apare iubiţelul meu, negru ca tăciunele, cu o pungă cu piersici măşcaţi cît zămojii şi cu încă nişte fleacuri, suvenire în altă mînă, cu un zîmbet de toată dragostea întins dintr-un capăt în altul al feţei şi cu cuvintele: „Piersic, ia uite ce ţi-am adus!” Mi-a adus el!!! Apoi n-aveam dreptul eu atunci să mă înfig în pieptul lui viril şi să-i afum pumni pînă o să ameţesc? Dar n-aveam putere…
Mai tîrziu mi-a explicat că au dat acolo de nişte cunoscuţi care i-au invitat la ei şi au hotărît să mai stea o zi, profitînd de soare, şi să se odihnească pe litoral şi că a încercat să-mi scrie mesaj, dar nu mergeau pe mobilul meu, aşa că a anunţat-o pe soră-sa şi i-a dat de grijă să-mi spună şi mie, dar ea, grijulie, n-a vrut să mă trezească după nuntă, apoi… a uitat să mă sune…
Of, inimă de fată! Prin ce ţi-i dat să treci! Şi eu, cu fantezia bogată, deja îi făceam prohodul.
Am eu ce am cu nunţile, căci am mai păţit-o şi la altele – la una aşa de tare am vrut să mă mărit că, avîntîndu-mă după buchetul miresei, m-am lunecat cu un picior înainte şi mi s-a ridicat rochia mai că pînă la gît, la alta m-a prins ploaia şi mi-a lăţit coafura încît eram oleacă mai frumoasă ca o găina plouată, la alta m-au luat emoţiile pe dinainte şi m-a dat de sminteală machiajul – dar cred că prin aşa peripeţii au trecut fetele, sărmanele, nu o dată, însă, cu stoicismul propiu nouă, niciodată nu am încetat să purtăm flacăra frumuseţii în lumea asta şi să trecem destoinic prin toate încercările destinului nostru de femeie.

Pomenitul dans al răţuştelor arată cam aşa:

10 Răspunsuri to "Exclusiv pentru fete"

aaaaaaaaaaaaaaahhahahaahhaahaha
genial :)))) eu am zis ca parca esti Creangă😀
„şi ea fuga şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga”

iaka eu bănuiam că nimeni nu se uită la titlu… sau, din contra, că titlul o să mă dea de sminteală🙂
offtopic: da tu pe mine m-ai scris greşit acolo, la tine în blogroll: nu Călugăreanu, dar Călugărescu, dar mulţumesc – azi am observat.🙂

1. link updated. merci.
2. Eu tocmai din cauza titlului l-am si citit.
ci parcă nu stii ca atunci cand spui „nu se poate”
ap exact asta face. Noteaza undeva, degraba ai sa ai copchii😀
ei tot fac asa ca mine :))

îmi trece mie prin cap. asta aşa – „capcană de marketing”🙂

:)))) Vicule!!!! Am ris cit am citit!!!! Si mi-am amintit cu mare drag de nunta, dar si de „dansul ratustelor”!!!! Si lasa , ca nu a mai fost chiar asa de strasnic cum descrii tu!!! ;)))

ei, tu erai mireasă, tu în general nimic nu vedeai.🙂

Am ris cu mare pofta🙂

Felicitari, Vicuto, ai fler de scriitoare.. Am ris asa de tare (tare sorry) ca s-a auzit, cred, si peste drum la MTC.. dar partea a II-a cu „deplasarea de serviciu” la Odesa, ne-a dat mare bataie de cap la toti…

da ei stăteau pe malul mării şi se bronzau…🙂

Incep su titlul, este excat motivul care mi-a trezit curiozitatea, apoi insasi intamplarea, m-a facut sa zambesc larg intr-o dupa-amiaza de sambata cand abia astepti sa vina ora cu pricina ca sa poti „fugi” de la servici:)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: