Antepostscriptum

Dmitrii Karamazov vizavi de Clyde Griffiths

Posted on: 2010/10/07

Nu că ar avea ceva comun, dar, vrînd-nevrînd, citind cele două cărţi, am făcut comparaţie între abordarea crimei de către scriitorul rus Fiodor Dostoievski („Fraţii Karamazov”) şi scriitorul american Theodore Dreiser („O tragedie americană”).
Poate că ar fi mai corect să-i compar pe Smerdeacov şi Griffiths, ceea ce am să şi fac la un moment dat, dar totuşi mi-a atras atenţia diferenţa dintre cei doi condamnaţi pentru crimă: Mitea şi Clyde.
Dacă e să luam protagonistul rus, acesta porneşte dintr-o familie cît de cît înstărită, duce o viaţă plină de aventuri, o viaţă uşoară, nu este obişnuit să depună prea mult efort pentru aşi cîştiga existenţa şi, cînd ajunge în situaţia că are nevoie de bani pentru a cuceri femeia visurilor sale, ţipă pe toate cărările că e gata să-şi omoare tatăl care l-a dezmoştenit şi îi mai este şi rival în bătălia pentru Gruşenka, folosind banii pe care Mitea consideră că i-ar fi aparţinut. Nu săvîrşeşte însă crima, cu toate că singur era convins că o va face (şi ajunge să fie condamnat pentru crima pe care n-a făcut-o, numai fiindcă s-a aflat la momentul inoportun la locul nepotrivit). N-o săvîrşeşte pentru că, oricît de decăzut moral n-ar fi fost, onoarea apartenenţei la o anumită clasă şi conştiinţa că reprezintă un om demn (oricîte prostii n-ar fi făcut în viaţa sa), chiar şi în lipsa unei educaţii elevate în familie, nu-i permit să comită un paricid.
De cealaltă parte, Clyde, crescut într-o familie nevoiaşă de propovăduitori religioşi, deşi a avut parte de mic copil de o educaţie creştinească, în spiritul bunelor maniere şi a comportamentului social corect, îşi urăşte de mic copil originea şi, muncind din greu, încearcă să devină un om mare, iar cînd i se iveşte ocazia să parvină şi să se ridice lesne pe scara socială, este gata să înlăture orice obstacole din calea acestei ocazii, chiar şi prin intermediul crimei asupra femeii care îi purta copilul.
În primul caz, pentru dragostea unei femei, Mitea e gata să-şi omoare tatăl (dar n-o face). În al doilea caz, pentru a parveni, Clyde e gata să jertfească pe altarul bogăţiei femeia care îl iubeşte şi pe care a iubit-o (ceea ce a şi făcut) şi să se folosească de dragostea unei alte femei.
De aici, prima întrebare care mi-a venit:Oare să fie condiţia umană atît de hotărîtoare asupra comportamentului în momentele critice ale crizelor morale? Se pare că şi Dostoievski, la fel ca şi Dreiser, îl face răspunzător de crimă pe omul neîmpăcat cu soarta, originea şi condiţia sa umană – Smerdeakov.
Memorabilă este şi înfruntarea condamnării de către cele două părţi: Mitea îşi primeşte cît de cît destoinic condamnarea, fiind liniştit în sinea sa că este „curat”, pe cînd Clyde, chiar fiind condamnat la moarte şi ştiind că nu mai are nici o scăpare, nu vrea să-şi recunoască sie însuşi că este vinovat. La fel ca şi Smerdeacov – chiar dacă merge la sinucidere, tot din laşitate probabil, nu este gata nici în faţa morţii să facă un gest de onoare şi să recunoască în ultimul său răvaş că el este ucigaşul.
Deci, ce concluzie ar fi trebuit să facem? Oare oamenii bătuţi de soartă se simt îndreptăţiţi în acţiunile sale, oricît de mîrşave n-ar fi ele, de greutăţile prin care le-a fost dat să treacă în viaţă, şi sufletul lor cere răzbunare pentru o existenţă umilă chiar şi în faţa morţii?
Şi dacă e să comparăm organizarea crimei de către reprezentanţii celor două clase, observăm, pe de o parte, cumpătarea, planificarea asiduă şi în cele mai mici amănunte a crimei, ca nişte aşi strategici şi tactici, de către Smerdeacov şi Clyde, iar pe de cealaltă parte, acţiunile dezorganizate, nevoalate şi instinctive ale lui Karamazov. Adică, dacă pentru primii este important atingerea scopului în sine, pentru al doilea este totuşi important să-şi păstreze, măcar în sinea sa, conştiinţa curată, chiar dacă avea porniri animalice.
Şi iată încă o nedumerire:Reiese oare că omul de condiţie socială superioară e dirijat de sentimente, iar cel din pătura de jos – de raţiune?
Nu ştiu care au fost intenţiile scriitorilor acestor romane şi la ce concluzii ar fi dorit ei să ajungem prin lectura acestor romane (deşi e destul de clar că ambii vor să exemplifice importanţa valorilor general umane), dar, pe lîngă concluzii, acestea de mai sus au fost întrebările care mi le-au ridicat aceste cărţi.

Dacă e să vorbesc exclusiv despre impresia lăsată de cărţi: „O tragedie americană” se citeşte mai uşor, e mai încărcată de acţiune, „curge” într-un fel; pe cînd „Fraţii Karamazov” e, după părerea mea, un roman mai greoi, foarte întins, dar cu o încărcătură emoţională mai mare, te pune pe gînduri, cu evaziuni filosofice pe teme de viaţă şi conştiinţă, cu personaje mai multe şi mai variate, conduse de diferite patimi şi griji existenţiale. Este memorabil monologul marelui inchizitor din poemul lui Ivan Karamazov, care face o puternică răsturnare a felului de a vedea legile acestei lumi. Şi, în general, caracterele sunt memorabile la Dostoievski. Chiar şi micuţul Kolea Krasotkin, care şi-a vîrît în cap idei prea complicate pentru vîrsta sa, m-a impresionat foarte mult.
Eu, pînă la urmă nu m-am decis dacă trebuie să-l condamn pe Dmitrii Karamazov pentru josnicia modului său de viaţă sau să-l admir pentru sufletul său totuşi deschis şi demn („Oamenii cu temperament neînfrînat ca al lor, impulsivi şi depravaţi au tot atîta nevoie de conştiinţa propriei lor abjecţii morale, ca şi de sentimentul celei mai nobile, mai sublime elevaţii spirituale”), dar ce mi-a plăcut, în final, la el: că nu vrea să moară pe pămînt străin şi vrea să se întoarcă în Rusia sub identitate falsă, numai ca să fie îngropat aici.
Despre „O tragedie americană” mi-e mai uşor să spun că nu mi-a plăcut decît să caut ce m-a impresionat (pentru că oricum lectura unei cărţi nu te poate lăsa absolut indiferent).

4 Răspunsuri to "Dmitrii Karamazov vizavi de Clyde Griffiths"

Mie imi place Dreiser, mai mult decat Dostoievschi. Dreiser nu stiu de ce, mi-i mai aproape, simt mai bine ce vrea sa spuna. POate ar trebui sa-l recitesc pe Dostoievschi.

ce-mi recomanzi de Dreiser? aşa mai citi ceva. nu pot să rămîn cu impresia despre un autor numai dintr-un roman.

Încearcă „Geniul”.
Sau, nu stiu, poate, „Jenny Gerhardt”.

am să încerc. merci!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: