Antepostscriptum

Călătorie cu rutiera 111

Posted on: 2010/10/18

Era sîmbătă şi aveam o ceremonie în seara aceea. Mă întorceam de la doamna Angela, care ştie să-mi dreagă face-ul aşa cum îmi place mie – nici prea-prea, nici foarte-foarte, aşa cum îi stă bine unei fete modeste, dar care vrea totuşi să fie luată în seamă. Şi pentru că soţul avea alte chestii de făcut şi n-avea cînd să vină după mine, am urcat în rutiera 111 şi am pornit spre Sculeni, căci pe atunci acolo locuiam. M-am aşezat pe scaunul din spatele şoferului şi mi-am pironit privirea în geam, mai mult pentru ca să nu se uite lumea la mine, căci machiajul proaspăt făcut, special pentru o ceremonie de seară, nu se asorta deloc cu hainele mele aproape sport, pe care le-am pus ca să-mi fie comod să-mi rezolv toate chestiile pentru seara aceea. Semănam exact cu mireasa care se duce dimineaţa la visajist şi coafor şi se întoarce de la salon cu voalul în cap şi în costum sport.

Pe la o bucată de drum îmi dau seama că s-a aşezat cineva lîngă mine, dar n-aveam să întorc privirea spre acel cineva, dacă persoana cu pricina n-avea să-şi trîntească o bucată sănătoasă de slanină de pe partea moale exact pe o bucată de picioruş fragil şi slăbănog de-al meu.

Călătorul era o doamnă „măşcăţică”, îmbrăcată pestriţ, dar nu pot să zic că absolut fără gust. Aşa de obicei se îmbracă femeile care n-au prea multe haine în garderobă, dar vreau să pună pe ele tot ce au mai bun, aşa încît, combinînd fusta „cea mai bună” cu bluza „cea mai bună”, obţin o ţinută nu din cele mai şic. Doamna noastră era destul de înaltă, dar necătînd la aceasta, şi-a cocoţat în coafura (ridicată şi ea nu ştiu cum în sus) o diademă strălucitoare, asortată probabil cu eşarfa, care tot îţi lua ochii. Anume această diademă, care strălucea ca un Luceafăr în vîrful capului, probabil că m-a făcut să înghit cuvintele care mi-au venit din indignarea cu care am fost „lăţită”, de teamă să nu răbufnesc în rîs. De fapt, îmi vine greu să mă pronunţ acum, căci, dacă mă gîndesc mai bine la arătarea care am avut-o atunci în faţa ochilor, nu ştiu ce ar fi putut să mă „frapeze” mai tare – diadema, machiajul strident, hainele „cele mai bune” sau toate grămadă. Deodată am uitat supărarea şi mi-a încolţit intriga: ţigancă? sau… rusoaică? Aşa avem mulţi dintre noi obiceiul urît să etichetăm oamenii după înfăţişare, şi eu, judecînd după diademă am catalogat-o în neamul romilor, iar judecînd după machiaj m-am gîndit că moldovencele pe la 55-57 de ani cam rar fac aşa excese şi am conchis că ar putea fi rusoaică. Dar, de cum a deschis gura, femeia mi-a spulberat toate convingerile mele de om care mă pricep la alţi oameni.

– Să mă ierţi, draga mamei, m-am aşezat ca o vacă!
Fără replică. Ce poţi să spui aici?
Aici doamna a observat probabil machiajul meu de seară şi a exclamat impresionată:
– Vai de mine, ce fată frumoasă! Să mă ierţi, încă o dată, draga mamei.
– Nu face să vă scuzaţi atît, doamnă, se mai întîmplă…

Femeia a răsuflat adînc, dar mi s-a părut că nu a uşurare că am iertat-o atît de uşor, dar mai degrabă ca un om care a căzut pe gînduri. Apoi s-a aplecat spre scaunul şoferului şi a avut a scurtă conversaţie cu acesta, rugîndu-l să-i spună unde e staţia cu rutierele ce duc spre Călăraşi. A mai stat un pic pe gînduri, apoi a început să vorbească din nou. Am înţeles că mi se adresa mie, dar nu dintr-o dată, pentru că uitîndu-te la dînsa aveai impresia că vorbeşte singură.
– Eu sunt medic. („!!!”, m-am gîndit eu) Din Călăraşi. Femeie din provincie… Sunt văduvă de mulţi ani. Şi iată am venit la capitală. Ştii ce am făcut aici? s-a întors ea spre mine cu jumătate de corp, încît m-a făcut să mă strîng oleacă mai înspre geam.
– …Mă intrigaţi… zîmbesc eu spre dna medic.
– Păi am venit să mă întîlnesc cu gagelul meu, iată la ce am venit! – a tunat doamna din adîncul plămînilor.
Am ridicat privirea înspre ceilalţi călători să văd dacă ne ascultă şi ei, căci trebuia să fii surd să nu o auzi pe stimabila doamnă, dar toţi se făceau într-o ureche şi îşi căutau chipurile de ale lor.
– Da, am un iubit aici, în capitală. Eu sunt văduvă de mult timp şi am păstrat doliul, dar sunt şi eu suflet şi parcă aş vrea să mai am un suflet alături, să nu îmbătrînesc singură. Pe copii i-am aranjat la casele lor, aşa că…
Am înţeles că doamna cerşea o părere de la mine, vroia să înţeleagă dacă o condamn sau o aprob, aşa că, chiar dacă nu eram pusă pe sfat, am fost nevoită să storc o replică:
– Vă înţeleg, doamnă, aveţi tot dreptul.
– Da, cred şi eu că am… Bărbatul acesta, cu care mă iubesc acum, ştii, tot e medic.
– Minunat!, exclam eu. Cred că vă înţelegeţi perfect!
Doamna a făcut o grimasă a cărui subînţeles mi-a scăpat şi a continuat:
– Noi discutăm prin telefon de trei ani, ne văzusem numai o dată înainte de asta. Şi iată am tot discutat trei ani prin telefon şi acum am hotărît să ne vedem.
Şi din nou caută privirea mea. Ca să mă arăt cointeresată de povestirea ei, pun prima întrebare care îmi vine în minte:
– Aţi aşteptat tocmai trei ani?…
Iar doamna mi-o lipeşte imediat:
– Cum ai crezut? Ca la tineretul din ziua de azi – una, două: ţop în pat!
Apoi zimbeşte imediat şi adaugă:
– Nu, nu, nu… Eu sunt femeie cu vederi liberale, nu condamn eu tineretul. Tineretul nostru e viitorul nostru! Păi, stai să vezi, continuă ea povestirea. Am vorbit atîta timp prin telefon şi am înţeles că e om inteligent, e văduv şi el, ne înţelegem şi am ajuns la concluzia comună că n-ar fi rău să ne împreunăm singurătăţile.
– Foarte frumos!
– Şi am venit să-l văd şi să petrec cîteva zile la dînsul, pentru că sunt în concediu.
– Aha…
– Vezi cum m-am chitit, special pentru dînsul. („E greu să nu observi”, îmi trece mie prin cap. Am înţeles că eram primul om căruia îşi împărtăşea impresiile de la această întîlnire, aşa că am făcut o mutră cointeresată, ca să n-o dezamăgesc pe doamna medic). Eu sunt femeie din provincie, poate nu am chiar gusturi elevate, dar nu-s femeie proastă, îmi mărturiseşte ea deodată, cu o voce mai domoală. M-am străduit şi eu cum am putut.
– Nu mă îndoiesc.
– Şi am petrecut împreună trei zile… Moşul meu e cam bolnăvior, să ştii… M-a făcut să înţeleg că i-ar plăcea să-i dreg nişte rufe, să-i gătesc nişte de-ale gurii. Mă încearcă, cum crezi? se întoarce ea brusc spre mine.
Eu, am zis în gînd „Ups!” şi cu glas:
– Păi… ştiţi cum sunt bărbaţii… S-a convins că sunteţi femeia pe care şi-o doreşte din discuţii, dar oricum, drumul spre inimă trece prin stomac…
– Da, da, ştiu, cum să nu ştiu. Şi chiar i-am făcut de toate. Daaa, de toate. Era mulţumit.
– Cred că l-aţi convins, doamnă!
– Păi eu poate l-am convins, dar el pe mine nu prea!, unde face doamna.
– Zău? De ce?
– Mmmm, cum să-ţi spun ca să mă înţelegi… Şi aici urmă o introducere lungă şi plină de expresii languroase despre faptul că o fi ea bătrînă, dar nu chiar aşa de bătrîna şi o fi ea grasă, dar nu chiar aşa de grasă, şi o fi ea de la provincie, dar nu chiar din provincia provinciei ş.a.m.d., ca la urmă să-mi mărturisească ruşinată că: Nici n-a pus mîna pe mine. Nici nu m-a atins, înţelegi?
Mi-a căzut mandibula. Ei, ce să fac? Trebuie să mă solidarizez cumva cu femeia, s-o consolez – asta aştepta, vedeam. Dar nu găseam cuvinte. Însă ea insista:
– Cum crezi, eee… adică, crezi că nu mai poate?
– Bineee… ştiu eu? Poate e un tip mai timid…
– Ehehe, timid! Să mă pună să-i spăl chiloţii nu i-a fost ruşine, dar să mîngîie o femeie singură şi uscată de dor nu a îndrăznit?, a strigat doamna revoltată.
– Dvs. cred că ştiţi mai bine, nici nu ştiu cum să vă consolez… am recunoscut eu timid.
– Nu ştiu, mai stau la cumpănă. El vrea să ne mai vedem, dar eu nu sunt dispusă să spăl şi să gătesc pe gratis, a spus doamna cu o voce mai domoală.
Aici am fost salvată de şofer:
– Rutierele la Călăraşi!
Doamna s-a întors cu un zîmbet măgulitor spre mine încît mai să cred că o să mă pupe:
– Hai, draga mamei, că ţi-am umplut capul cu prostiile mele. Îmi mai uşurez şi eu sufletul! Da’ tu să ai noroc, aşa fată frumoasă! Noroc să ai, să nu dai peste… Mai pe scurt, să-ţi meargă!
– Mulţumesc! Şi Dvs. numai bine Vă doresc!
– Eu mai văd, mai văd… încă bolmojea doamna, cobărînd scara rutierei.
Biata femeie! Oare cîte romane de dragoste a citit de cînd a rămas vădană şi, mai ales, de atunci de cînd a apărut noul iubit la orizont? Oare cît de dur s-a lovit de realitatea vieţii, întruchipată în chiloţi şi cratiţe de moşneag bolnav?

3 Răspunsuri to "Călătorie cu rutiera 111"

rupe istoria.. despre viata reala..
iata la ce se gindesc femeile cind isi pun „diademe” in cap🙂

😆

Ras cu plans. Numai femeie singura in Moldova sa nu fii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: