Antepostscriptum

Colegi de viaţă. Partea I.

Posted on: 2010/12/09

Am 27 de ani. Nici mult, nici puţin. Nu destul ca să vorbesc cu înţelepciune căreiva generaţii. Nici atît ca să filozofez, de vîrsta asta deja am trecut. Dar dacă e să crezi că vîrsta nu se măsoară cu anii, ci cu intensitatea cu care ai trăit viaţa, atunci cifrele nici nu-şi au rostul. Deci, ani am cîti îi am, dar cert e că sunt la vîrsta cînd prefer să conteplu (nu ştiu dacă m-am exprimat corect, dar dacă mama îmi citeşte blogul, îmi va semnala greşeala) lumea asta, cu oamenii ei, aşa cum sunt, buni sau răi (cine ştie unde e hotarul dintre bine şi rău?) şi să-i cunosc, diferiţi, ca să-i admir sau să-i ironizez, să-i iubesc sau să-i dispreţuiesc, în orice caz – să-i accept, căci, aşa diferiţi cum sunt, păstrează echilibrul acestei lumi.

Mi-a plăcut (adică poate nu am avut plăcere la un moment dat, concret, dar aşa, în general, pentru susţinerea practică a ideii) să am de-a face cu tot felul de oameni (poate prea mult spus – „cu multe feluri” ar fi mai corect) şi mi-am confirmat că materie în formă pură nu există în natură, că naivul poate întrece în luciditate pe lucid, iar prostul poate acţiona şi inteligent (asta mai rar şi, de obicei, din coincidenţă, dar, iarăşi, aşa – pentru idee). Dar totuşi:

Sunt oameni comuni, despre care e cel mai greu să vorbeşti, fiindcă sunt inexpresivi şi nu poţi să-i descrii prin mai mult de două-trei cuvinte. Dar cît sunt ei de utili! Sunt fundamentul pe care se construiesc personalităţile, căci asemeni lui Arhimede (sau Socrate, mi-i lene să caut, dar totuşi îmi pare că Arhimede), care caută un punct de sprijin ca să urnească pămîntul, aşa şi oamenii mari au nevoie de repere de la care să-şi ia avînt şi să înainteze, căci totul în lumea asta se estimează prin comparaţie. Apoi, dacă e să-l parafrazez pe Lăpuşneanu: „comuni, dar mulţi”, ar fi periculos să nu-i luăm în seamă. Şi să nu uităm că ei sunt cu simţul datoriei cel mai acut dezvoltat; fiindcă ei se scoală, se spală pe dinţi şi se duc la serviciu; se căsătoresc, fac copii şi praznice decedaţilor fiindcă „aşa trebuie”, păstrînd astfel o oarecare ordine socială. Căci care ar fi faţa lumii în care ar fi doar visători, exasperaţi, idealişti, mari activişti sau extremişti, ce ar acţiona doar din instinct, avînt, idealuri măreţe sau întunecate? Ar fi un haos, pentru care motiv să zicem mulţumesc feţelor care nu exprimă nimic şi creştetelor care nu produc decît ritmul constant al vieţii, de vederea cărora ne crispăm atunci cînd îi întîlnim în stradă sau ne întretaie cumva linia vieţii, sau şi mai rău, nici nu-i vedem…

Am pomenit despre activişti… În sensul că sunt cei nu care fug după viaţă, ci mai degrabă viaţa fuge după ei. Ei au caracteristici foarte distincte: se implică, le pasă, vor, cred, încearcă, speră… Da, ei sunt şi cei care cel mai des cad, se rănesc, pierd, eşuează, greşesc, se dezamăgesc, plîng… Dar toate acestea se merită. Căci ei sunt mereu la un nou început, ei alcătuiesc ţeluri pe care şi alţii şi le pun pentru că nu le-au putut formula singuri; ei lansează idei pentru care alţii îi urmează, ei… comit crime, auzind despre care te trec fiorii. Ei trag carul lumii înainte, căci ei ştiu că orice erezie devine realitate pe măsură ce înaintează în timp.

Rîsul este o minunată invenţie a naturii umane. Aproape la fel de minunată ca şi Uitarea, cu care tinde să se egaleze. Oamenii care rîd şi te fac să rîzi, fac, de fapt, viaţa suportabilă. Îi dă culoare, ştirbindu-i din gravitate. Cum să nu-i iubeşti? Chiar cînd întrec măsura, căci ei rîd şi de tine… Ei fac să-ţi dai seama cît ai exagerat cînd te-ai înnecat în remuşcări sau în muncă, iar alteori te fac să uiţi ceea ce te doare şi astfel, odihnindu-te, să capeţi forţe ca să te tămăduieşti… Ei sunt doftorii acestei lumi. Lasă-i să rîdă – chiar şi cînd tu nu ai chef, chiar şi cînd crezi că nu-i de rîs, chiar şi de tine…

Înţelepţii. Ei ştiu ce ştiu. Şi sunt temperaţi. Nu vor să te convingă, dar aşa devin şi mai convingători. Cei mai mulţi îi pierd în masa comunilor, fiindcă ei nu insistă, nu se trădează prin nimic şi doar uneori… o sclipire în privire, un gest modest, un surîs în colţul gurii te surprind şi îţi dai seama că de tăceai filozof rămîneai. Ascultă-i şi notează – mai tîrziu vei înţelege. Ei te fac să te opreşti din drum şi să te gîndeşti. Te fac să gîndeşti – iar asta nu-i puţină treabă…

Va urma… (Raluca, mă înţelegeţi…)

8 Răspunsuri to "Colegi de viaţă. Partea I."

ai scris de prsoane concrete, nu uita de combinatzii intre ele😛
adica, parteneri de viatza, prieteni, rude, cum interconecteaza ei intre altzii🙂

da, am scris despre persoane concrete. simt necesitatea ca în partea a doua să vin cu exemple concrete, ca să fiu mai credibilă.🙂 aşa am să fac.

Foarte inspirata reflectie!

mulţumesc şi te aştept la partea a doua.🙂

nu uita de asa oameni ka :
Альтернативно одаренный
Представитель интеллектуального большинства
s.a🙂
despre pseudointelijentzi, cvazi deshteptzi
s.a🙂
scrie cum ei intra in konflicte cu alte categorii🙂
scrie sa vada lumea cum este din alt punct de vdere🙂

asta poate in a treia parte o să scriu.
ştii, eu scriu numai despre cei pe care i-am cunoscut personal. aşa că… pseudointeligenţi – asta da, s-ar putea.
interacţiunea dintre categorii – asta-i o sarcină grea🙂 tre de încercat, da.

nu ne grabim😀 timp mai este😀 esentzial de scris😛

I’ve been following your blog since you started. You have made amazing progress. This site is an inspiration for all pursuing a long transition versus the big chop.

– Rob

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: