Antepostscriptum

Colegi de viaţă. Partea a II-a.

Posted on: 2010/12/10

Pe talentaţi şi deştepţi îi bag într-un sac, pentru că ei deseori cumulează aceste calităţi (deseori, dar nu obligatoriu). Deseori oameni stranii, dar totuşi oameni interesanţi. Aceştia sunt oamenii care pot şi ştiu. Aceştia sunt oamenii care nu se uită prin părţi, căci ei pot şi ştiu ce nu pot şi nu ştiu cei de prin părţi. Ei se uită în interiorul lor, se exploarează pe sine însuşi şi ne arată ce găsesc acolo.

Aici îmi fac din ochi cîteva amintiri.

Simion ştia chimie şi îl citea pe Cioran. Era înalt şi urît. Dar cunoştinţele îl înfrumuseţau. Poate era prea filozof şi de asta era mic cercul celor cu care comunica – lumea pur şi simplu nu-l asculta. Dar asta nu-l făcea să tacă. Mie însă mi-au dat bucatele în foc nu o dată în timp ce stăteam la taifas cu Senea. Fetele din cămin (era pe cînd învăţam la liceu) rîdeau de mine că cică Simion s-ar fi îndrăgostit şi pereche mai deochiată n-ai fi găsit: eu – micuţă şi sfrijită, el – înalt şi… înalt. Dar Simion nu rîdea – el vorbea. Şi vorbea frumos (frumos şi corect), de-o dragoste să-l asculţi, făcea glume savante şi eu mă scuzam cînd nu le pricepeam. Luase locul întîi la olimpiada republicană la chimie şi a intrat fără concurs la UTM. Simion e omul pe care-l uiţi, dar cînd îţi aminteşti de el, ai vrea să-l revezi şi să-l îmbrăţişezi. L-am reîntîlnit odată, peste mulţi ani. Lucra controlor la Patria. Rupea biletele la intrare… Omul cu capul dobă de chimie şi cu toate volumele  lui Cioran citite, cu premiul întîi republican şi cu o memorie excepţională… Peste un timp dispăruse. Sper că s-a realizat.

Valentin. Cred că nu fac mare păcat să-l vîr pe aici. Da, era foarte straniu. Da, vorbea deseori de pe pereţi. Da, poate nu era omul pe care să-l numeşti deştept. Dar scria poezii. Frumoase. Una despre mamă m-a impresionat, ţin minte…  Profa de română se enerva cu Valentin. Şi eu mă enervam. Şi colegii îl ironizau. Dar, spre deosebire de ceilalţi care vorbeau verzi şi uscate sau poate chiar coapte şi bune, dar numai pentru ca să-şi facă datoria de elev şi să obţină note, Valentin credea în ceea ce spune. În lumea lui, în forul său interior aşa era cum spunea el şi el chiar se revolta că noi nu vedem. L-am reîntîlnit şi pe Valentin. Chiar în anul cînd absolvisem liceul şi eram deja la facultate. Mergea gîrbovit printre căminele de la USM, era frig deja, spre iarnă, iar după bineţele de rigoare, la întrebarea mea la ce facultate studiază, a răspuns în stilul lui:

– Încă nu am înţeles.

El încă nu a înţeles! Dar învăţa. Adică el încerca să înţeleagă ce naiba mai învaţă şi ăştia aici… Apoi, mirată, l-am mai întîlnit într-o zi, la ţară, la mine în sat. Îmi zîmbea din curtea vecinilor părinţilor mei şi îmi făcea din mînă. Am aflat că era verişor cu vecinele mele. Mică-i lumea!

Iurie şi Gheorghe. Nu ştiu de ce ei merg la mine împreună. Adică ştiu, pentru că împreună sunt şi deştepţi şi talentaţi. Se completau. Cu ei veneam pe jos de la facultate la cămin. Din centrul oraşului la Rîşcanovca. Şi discutam tot drumul. Iurie era mai lenos, nici nu prea frecventa cursurile, dar dorea să devină antreprenor. Gheorghe era un student de frunte, dar vroia să-şi găsească de lucru acolo „unde nu faci nimic şi primeşti bani.” Pe cînd Iura era convins că literatura artistică nu te învaţă nimic şi doar cea de specialitate este cu adevărat valoroasă, cu Gheorghe discutam ore întregi despre romanele citite şi făceam schimb de cărţi.

Iura desena. Desena în timpul prelegerilor, apoi îmi transmitea o bucată de foiae cu ceva frumos, dar neclar pe ea. Mă întrerupea din scris ca să răspund la întrebarea „Ce-i asta?”. „Nu ştiu, Iura, nu înţeleg…”. „Vica! Ochi, Vica, aceştia-s ochi.” „A, da… Ochi, întradevăr”, mă bîlbîiam eu după ce mă uitam încă o dată. Întro zi mi-a recitat o poezie. „Despre ce-i?” mă întreabă la final. „Despre viaţă?” întreb eu cu jumătate de voce. „Vica, Vica… E despre moarte.” „A, da, despre moarte…” am convenit şi eu după ce am mai ascultat o dată.

Gheorghe îi iubea pe prozatorii români ca şi mine. Şi Gheorghe m-a împins din urmă cu matematica în primul an de facultate. Mulţumesc! Gheorghe avea talentul să găsească limbă comună cu toţi: şi cu colegii, şi cu profii, şi cu baba ceea nebună care vorbea singură şi tare pe străzile Chişinăului pe cînd eram eu studentă, şi cu moşul boschetar care s-a apropiat de el nu ştiu ce să-l întrebe… Mereu i se întîmplau astfel de chestii – se apropiau de el cei mai stranii oameni ca să-l întrebe sau să-i spună ceva. Gheorghe cunoştea socoteala în vinuri şi avea o afirmaţie stranie cum că vinul bun trebuie să aibă iz de … şoricel.

L-aş include aici şi pe proful de fizică de la liceu, dar mă tem să nu fiu subiectivă, căci îi purtam o dragoste platonică pe atunci şi nici acum nu-l pot judeca la rece. Era filozof şi el, dar cine studiază mai adînc fizica şi nu devine filozof? Iubea poezia. Ne citise într-o zi o poezie despre lumină, de Blaga dacă nu greşesc, ca preludiu pentru compartimentul „optica” din fizică – mi s-a părut destul de inspirat în ziua ceea. N-am s-o uit.

Desigur, am mai cunoscut oameni deştepţi – Oleg, Dinu (straniu, încerc să-mi aduc aminte vreo fată şi nu reuşesc – sunt sigură: e de vină doar memoria mea), dar i-aş include mai degrabă în activişti pe aceştia, ceea ce nu exclude calitatea despre care vorbesc, ba chiar o implică obligatoriu.

Revin cu partea a treia, mai acidă…

update: îmi cer scuze, v-am indus în eroare. Jora a spus că vinul NU trebuie să aibă iz de şoricel. iaka. mă scuzaţi. căscată. credeţi deam’🙂 .

update 2: şi mi-am adus aminte de fete: Nicoleta şi Cristina. Ambele studente la arhitectură şi ambele sunt şi deştepte şi talentate. Şi încă şi frumoase. Aşa că  îi bat pe toţi băieţii. Nicoleta mai e şi mămică. Bravo de o sută de ori fetelor! Să vedeţi ce fac – minuni ies din mîinile lor. Mă mîndresc şi mă laud că le cunosc. Fetelor, aveţi tot respectul meu.

3 Răspunsuri to "Colegi de viaţă. Partea a II-a."

O astept pe cea acida :p – cireasa de pe tort Bravo, m-a absorbit lectura, pe cat de lina, pe atat de profunda.

inca un gand, ce frumos cand cineva scrie despre „noi”, poate e prea mult spus ca i-ai imortalizat, dar faptul ca te-ai gandit la ei si i-ai desenat cu penita chiar si virtual ar fi cel putin magulitor pentru ei.

ştii, chiar la asta m-am gîndit cînd am deschis categoria „colegi de viaţă”. trăim printre oameni, acei de alături de noi, dar noi scrim despre politicieni şi actori. de ce n-am scrie despre noi şi cei din jurul nostru?
aşa suntem şi mai veridici (ştim la sigur despre ce vorbim) şi mai şi spunem oamenilor că nu i-am uitat, că ei rămîn mereu cu noi, cît de departe n-ar fi.
pentru mine contează toţi cei ce mă înconjoară şi m-au înconjurat cîndva. ei sunt eroii mei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: