Antepostscriptum

Colegi de viaţă. Partea a III-a

Posted on: 2010/12/16

Accept toţi oamenii aşa cum sunt şi sunt convinsă că orice existenţă îşi are raţiunea sa de a fi. Însă sunt dispusă să-i suport pînă la un anumit punct: pînă acolo unde îmi pare că nu se întrece limita. Aşadar, consider insuportabile calităţile despre care voi vorbi în continuare doar din punctul din care ele sunt exagerate.

Pesimiştii. Mi-e cel mai greu să suport pesimiştii pe care pesimismul îi excită. Aceştia sunt cei cărora nu le da mîncare, dă-le voie să se jeluie. Pot să susţin un om în măsura în care văd temeiurile fricii sau durerii sale, dar nu şi atunci cînd se plîng că vara-i cald, iar iarna – rece. Sunt oameni care-şi bocesc de milă cu orice ocazie. Şi asta încă ar mai trece-merge, dar ei te mai şi ameninţă: „ai să vezi tu…”, „dacă ai fi în situaţia mea, te-aş vedea eu…”, „tu nu înţelegi…”. Şi mai au o aptitudine uimitoare: cu cît încerci să-i susţii, cu atît ei văd situaţia mai în negru, chiar în încurajările tale găsind abisuri pesimiste şi mai mari. Şi doamne fereşte să treci prin situaţia similară cu cea bocită de ei şi să nu te jelui. Le devii aproape duşman. Ei ar prefera să te duci, să le cazi pe umăr şi să le spui: „Acum te înţeleg. Cît de greu ţi-a fost! Hai să plîngem împreună…”. Le devii duşman şi atunci cînd le argumentezi direct şi raţional că n-au motive de îngrijorare – în acest caz devii un om nemilos şi insensibil, incapabil de a te solidariza cu durerea umană. După cum aţi observat, e greu să iai atitudine în cazul pesimiştilor-aşi (sunt sigură că aţi priceput, dar mai repet: vorbesc aici nu despre pesimiştii care sunt oameni slabi de înger de la natură, ci de cei care au făcut un hobby, aproape o artă, din boceală) – un pas la dreapta sau la stînga – oricum eşti „mat”. Unicul lucru pe care ai putea să-l faci astfel încît să le placi e … să scurgi o lacrimă, aşa i-ai mai împăca un pic. Eu una nu pot. Lacrimile mele sunt scumpe, ţin la ele şi accept să mă despart de ele în situaţii extreme: de exemplu, în momente de maximă fericire. Găsesc justificate lacrimile de fericire.

Băgătorii. Aşa i-am botezat eu. A nu se confunda cu activiştii, drept care se dau. Băgătorii sunt oamenii care se băgă (îmi cer scuze, dar am s-o spun) şi în cur ca să scoată miere. De la activişti ei au luat doar cîteva trăsături: se implică şi vreau. Dar vreau, nu şagă. Vreau să fie văzuţi, vreau să fie observaţi, vreau să fie luaţi în seamă, vreau să fie lăudaţi, vreau să ajungă, vreau să aibă, vreau, vreau, vreau… Pe cînd pe activişti îi împing ţelurile înalte înainte, pe aceştia îi împinge dorinţa. Ei sunt oameni pe care deseori îi numim „de treabă”, „gospodari”, „de companie”. Nu în zadar. Căci ei sunt cei care dacă văd că vecinul a schimbat ţigla de pe acoperiş, vor face pe dracu’n patru, dar o vor schimba şi ei pe una şi mai frumoasă, şi mai scumpă… Nu în zadar, căci ei sunt cei care se vor cheltui enorm ca să organizeze petreceri grandioase, vor face pe spiritualii şi vor zîmbi larg, numai ca să lingă pe cineva de la care ar putea scoate foloase. În general, aceştia nu sunt oameni răi. Pînă la un anumit punct chiar pot fi daţi ca exemplu. A, da, mai au o trăsătură. Lor pe place să fie admiraţi. Eu una nu pot. Admiraţia mea nu se lasă dată decît pentru oamenii cărora le pasă şi de cei din jur, nu numai de sine însuşi, pentru oamenii care au realizat ceva pentru umanitate, nu numai pentru laudă.

Extremiştii. Nu-i admir nici pe cei care au exces de vreo calitate. Nici chiar pe cei extrem de buni, extrem de cuminţi şi extrem de corecţi. Căci aceştia tind să neglijeze toate celelalte calităţi în favoarea calităţii pe care ei o divinizează, dar, cum am mai spus şi mai înainte, cine ştie unde e hotarul dintre bine şi rău, dintre frumos şi urît, dintre corect şi incorect… Legile scrise nu sunt perfecte, cele nescrise nu le cunoaştem destul. Viaţa nu e o scurgere uniformă şi omogenă a timpului – nu poţi fi întotdeauna numai la o extremă, n-ar trebui să fii categoric, în general, cu excepţia cînd asta ţi-e profesia (mă refer la faptul că nu pot cere unui judecător să nu fie categoric, deşi…). Am cunoscut oameni extrem de corecţi, cărora le este în cot de omenie, pentru că ei sunt convinşi că procedează corect. Aceştia sunt un fel de anticumătrişti. Deacord, nu susţin cumătrismul (extremist🙂 ) . E la modă acum să condamni cumătrismul, dar uneori asta se transformă în fenomenul „Pavlic Morozov”. De ce să nu promovezi tu oamenii tăi, dacă ai posibilitatea, pe care îi cunoşti, ştii ce ştiu şi ce nu ştiu, ştii ce pot şi ce nu pot, ştii exact în care verigă să-i pui ca să facă cu siguranţă faţă? De ce nu? Desigur, nu în defavoarea celorlalţi concurenţi. Dar nici n-am putut să înţeleg fraza: „nu pot să te ajut, căci suntem rude şi lumea o să ne vorbească.” Dar eu ştiu că pot! Şi tu ştii! Extremiştii iubesc să uimească şi să fascineze. Eu una nu mă mir. Aşa e la noi lumea: n-are nici un talent – măcar să fie la vreo extremă ca să atragă atenţia. Dar pe mine mă fascinează talentul. Mai bine zis: produsul activităţii acestuia. Care este produsul activităţii extremismului? Uneori vanitatea, alteori fanatismul. Vă fascinează?

Pseudointeligenţii. Ei ştiu totul. Pe bune! Întreabă-i despre paleolitic şi o să-ţi povestească, întreabă-i componenţa chimică a gelului de duş şi o să ţi-o spună, întreabă-i ce vrei – o să găseşti la ei răspuns. Pentru ei important e să aibă răspuns. Cel mai înjositor lucru pentru ei este răspunsul: „nu ştiu.” Ei ştiu şi iubesc să dea sfaturi. Pe orice temă, oricînd. Adresează-te cu vreo problemă la ei şi ei o să fie cei mai fericiţi că li te-ai adresat. Şi o să te ajute. Nu contează rezultatul. Ei oricum n-o să recunoască că n-au avut dreptate… Ai greşit tu în aplicare. Ei au dreptate întotdeauna. Şi ei ştiu precis că e aşa cum spun ei. Ei sunt atît de ocupaţi cu ştiutul lor, că nici n-au timp să mai citească o carte, deşi pot să citeze din vreun autor; n-au timp să facă vreun experiment, deşi pot să-ţi vorbească despre rezultatele lui; şi, mai ales, n-au timp să asculte pe alţii. Ei aşteaptă să-i întrebi, aşteaptă să-i rogi, aşteaptă să-i asculţi. Eu una nu pot.  Eu ştiu un singur om care chiar ştie aproape totul şi nu e pseudointeligent: Denis. Dar el e categorie aparte: categoria Denis. Dar chiar dacă am vreo problemă la care n-am soluţie, eu în primul rînd mă adresez – nu, nu lui Denis🙂 – mamei, chiar dacă ea nu ştie răspunsul. Eu o ascult aşa neştiutoare cum e, chiar dacă n-are ce-mi spune. O să răsufle greu în receptor şi eu o să simt că m-a ajutat.

Sunt sigură că aş mai avea categorii de scos în scenă. Şi poate că asta nu e trilogie. Poate că mai revin la ei, oamenii aceştei lumi, căci sunt un spectator fidel al lor. Aşa că nu pun punct, nu spun la revedere. Pur şi simplu, mă duc s-o mai distrez pe Raluca.

6 Răspunsuri to "Colegi de viaţă. Partea a III-a"

Denis citeste blogul tau?🙂

Ce ai descris tu, sunt tipaje de comportament si e trist ca unii le adopta de la prieteni, cunostinte, coelgi de clasa, vecina, etc pentru ca i s-o parut ca-i cool. Pesimistii sunt alt aluat. Sorgintea complexului lor trebuie cautat in copilarie. Ei au priceput ca unica modalitate de a atrage atentia e sa se victimizeze. Am o colega, pe care am inceput s-o ignor. Pe aia, ori de cate ori nu ai intreba-o ” ça va?” tot timpul e „mal”. Tot ii propuneam solutii, care chiar au incercat s-o ajute. Dupa o simpla discutie cu ea, vezi totul in negru de-ti vine sa asculti Lacrimosa lui Mozart. Si am zis, ei nu, nu-mi trebuie mie asa energie negativa. Astea-s cazuri grave, numai psihologul sa psihiatru ii poate ajuta.

Doina, exact aşa am păţit şi eu. Şi exact aşa am făcut şi fac – ignor.

Dragă TATIANA !
Nu v-ă cunosc personal-dar î-mi sunte-ţi atît de dragă ! Atîta lumină în chip si în suflet !
Atît de tînără – dar cu o înţelepciune matură ! Am intuit acest „mister” al caracterului D-STRĂ, de la bun inceput ! Moldova se poate mîndri cu aşa tineri cum sunteţi-MĂRIA VOASTRĂ !
V-Ă mulţumesc că sunte-ţi !
In ajun de sărbători _ v-ă doresc – tot dinele din lume !
Cu mult respect
RELIA

am vrut să spun mulţumesc, dar văd cu nu mie mi-s adresate cuvintele. îmi cer scuze, dar cine e Tatiana?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: