Antepostscriptum

Poveste de Crăciun

Posted on: 2010/12/17

Poveştire adevărată. Am aflat-o chiar de la eroina acestei istorii, într-o vară, pe cînd culegeam împreună cireşe, la tanti Franea în grădină.

Aşadar,…

Partea I. Introducere

A fost odată o fată de împărat, cu ochi căprui şi bucle blonde, studentă la filologie, în capitală. Fata noastră de împărat era una modernă, nu căuta să se mărite, căuta să studieze, aşa că, toţi voinicii care au luptat pentru mîna ei pe parcursul studiilor, au rămas cu buza umflată, iar fata noastră, după absolvire, s-a trezit nemăritată şi repartizată (pe atunci aşa era: după studii erai repartizat la lucru de către stat) la o şcoală profesională să dăscălească studenţii adunaţi din toate ţările-prietene ale „marelui urs”.

Tot în acele vremuri, pe meleagurile noastre, trăia un Făt-Frumos cam netradiţional, un pic ilar, un pic căscat, căci avea obiceiul mereu să încalţe un ciorap de-un fel şi altul de altfel (mai tîrziu s-a dovedit că putea să încalţe şi pantofi din diferite perechi de încălţăminte, la asta am fost martoră chiar eu) sau, de exemplu, să invite vreo Ileană Cosînzeană la vreun romantique şi să uite să-i dea floarea pe care ia rupt-o din parcul central special pentru dînsa, în fine, toate aceste calităţi nu-i ştirbesc defel din şarmul pe care, negreşit, îl avea. Cert este că Făt-Frumosul nostru chiar era frumos şi, pe deasupra, mai era şi deştept, absolvent al facultăţii de chimie, băiat cu serviciu, profesor la şcoala profesională, care nu-i puţin lucru pentru un tînăr holtei din acele vremuri.

Aşa neatent cum era, cu cuşma pe-o ureche şi cu ciorapii din perechi diferite, nu puţine fete răsuflau greu în urma lui. Dar el, habar de grijă. Nu zic, mai ducea el fetele la o îngheţată pe care se întîmpla să-şi amintească s-o achite numai după aluziile discrete ale vînzătorului şi fetei în cauză, dar asta numai aşa, ca să fie în rînd cu lumea.

Iată numai fata noastră de împărat şi cu prietena ei nu erau în rînd cu lumea, mai exact cu celelalte fete, fiindcă, în loc să răsufle greu după Făt-Frumos, ele îl luau mereu în rîs. El însă, flăcău cu inima curată, nu punea la suflet glumele fetelor, ba chiar rîdea şi el, iar alteori, şi el la rîndul său facea observaţii colţunaşilor „pitici” pregătiţi de fetele gospodine.  Fiindcă, am uitat să spun, toţi tinerii profesori erau pe atunci asiguraţi şi cu loc de trai, în cămine, de obicei, iar fata de împărat tocmai locuia pe un etaj cu Făt-Frumos şi, atunci ca şi acum, băieţii „miroseau” fetele frumoase după aburul care ieşea de sub uşă.

Partea a II-a. Călătoria

Era înainte de Crăciun şi abia atunci se lăsase prima zăpada, căci în anul cela mirenii au avut parte de o iarnă blîndă, dar mîzgîlită de noroi. Fata noastră, să-i zicem pe nume – crăiţa Valentina – a fost prinsă de iarnă într-un mantouaş subţirel, tot negăsind timp să plece acasă, la nord, să-şi ia hăinuţe mai groase, căci aşa e viaţa de profesor – planuri, lecţii deschise, control de la minister, examene, iar planuri… Acum însă a hotărît să-şi ceară voie (pe atunci Crăciunul nu se sărbătorea oficial şi nu era zi liberă – „marele urs” era cam ateu) de la directorul şcolii şi să tragă o fugă pînă la baştina sa, după haine de iarnă.

Astfel, într-o dimineaţă geroasă, s-a urcat zgribulită în Icarusul galben şi a pornit spre Orhei, de unde urma să ia autobuzul spre Otaci. În Icarus s-a făcut comodă pe un scaun rece şi aştepta să pornească autobuzul, admirînd prin geam iarna care se grăbea să-şi recupereze terenul. În sfîrşit, şoferul a pornit motorul şi deja închidea uşile cînd, prin ochiul care şi l-a făcut în fereastra îngheţată, Valentina zăreşte un băiat fugind cît îl ţineau picioarele şi fălălăind din mîini, spre autobuz. Valentina, bună creştină şi crescută în familie de oameni de omenie, a strigat îndată şoferului să mai zăbovească un pic ca să-l aştepte pe tînărul întîrziat. Şoferul a dat din mustaţă nemulţumit, „eu am grafic…”, dar n-a putut să refuze o fată aşa de frumoasă cu glas aşa de dulce încît îţi ungea sufletul. Aşa că tînărul a intrat gîfîind în autobuz, dar bucuros nevoie mare că a reuşit. Cu căciula pe-o ureche, vesel… aha, el e – Făt-Frumos-Cel-Căscat. S-a luat cu somnul. A văzut-o pe Valentina şi s-a pornit, zîmbind cu gura pînă la urechi, spre dînsa.

Ca colegi de lucru, au mai schimbat cîteva fraze în drum spre Orhei, iar acolo au coborît şi s-au pornit fiecare spre autobuzul său.

Valentina s-a urcat în ruta Chişinău-Otaci, pe care scria în paranteze „prin Soroca”, iar Victor (căci acesta îi era prenumele) s-a urcat… în acelaşi autobuz.

–         Tu n-ai încurcat autobuzele? – îl întreabă Valentina, ştiindu-l cam într-o ureche, cînd vede că acesta se apropie cu acelaşi zîmbet larg spre locul ei.

–         Eu nu. Tu unde mergi? – întrebă el senin.

–         Acasă…

–         Da, dar casa unde ţi-i?

–         La Arioneşti.

–         Aaaa, da eu sunt din Căinarii Vechi, merg cu autobuzul acesta pînă la Soroca şi de acolo – acasă.

În drum spre Soroca, tinerii noştri au mai avut ocazia să pălăvrăgească despre serviciu, despre colegi şi despre altele multe şi mărunte. La Soroca, Victor a coborît, iar Valentina a urmărit prin geam cum el dispare după clădirea gării. Mai rămîneau zece minute pînă la pornire, aşa că Valentina a scos un morman de caiete din geantă şi a început să le verifice (nu v-am spus, era profă de limba, pe atunci, moldovenească). La un moment dat, simte că cineva s-a oprit lîngă locul său. A ridicat ochii şi l-a zărit, de după o cutie cu tortă şi o sticlă cu şampanie, pe Victor în persoană, zîmbitor ca întotdeauna, întinzîndu-i prezentul cu o sclipire în priviri:

–         Căciun fericit!

–         Mu-mulţumesc, s-a bîlbîit pentru prima dată în viaţă Valentina.

–         Ei hai, eu am plecat.

Şi, din uşa autobuzului, a adăugat:

–         Eu am să vin să te colind.

„Glumeţul!” s-a gîndit Valentina, stînd înmărmurită cu cadourile în mînă. Zgomotul motorului a scos-o din amorţeală şi şi-a vîrît din nou nasul în caiete.

Partea a III-a. Colindul

Acasă, Valentina a petrecut fără mare zarvă Crăciunul, împreună cu părinţii şi, deja în ziua următoare se pregătea să se întoarcă la datorie.

–         Du-te în saraiul de la vale, of, în turnul dispre răsărit al castelului şi ia-ţi nişte mere şi nişte prăsade, o îndeamnă împărăteasa pe Valentina.

Valentina şi-a luat o sacoşă şi a pornit într-acolo. La locul cu pricina, pe lîngă mere, a dat de nişte caiete vechi, de pe cînd era la şcoală şi s-a adîncit în amintiri, răsfoindu-le. Cînd şi-a dat seama că a zăbovit cam mult, a ridicat ochii spre fereastră şi, ce să vadă? Împărăteasa venea spre turn, cu o falcă în cer şi alta în pămînt şi, intrînd, fără introducere, i-a ars o palmă Valentinei ca s-o ţină minte:

–         N-ai putut să-mi spui? Du-te şi-ţi întîlneşte peţitorii.

–         Care peţitori, mamă?

Valentina a ieşit roşie din sarai turn şi a pornit grăbită spre poartă. Acolo, sprijinindu-se de fîntînă, stătea ţanţoş Viteoc, îmbrăcat la patru ace, cu palton nou, elegant, cu cuşma bine îndesită pe frunte (nu pe-o ureche), cu pantofii lustruiţi şi zîmbind enigmatic. Iar în urma lui, împăratul stătea la vorbă cu însoţitorul lui Victor, domnul tovarăşul Mihai (care mai tîrziu a devenit nanu Mişa), proprietarul unui Moskvici de culoarea pasiunii, cu care a adus „mirele” să ceară mîna fetei de împărat.

Partea a IV-a. Încheiere

În Ikarusul galben, pe ultimele scaune, stau doi tineri, rumeni de frig şi încremeniţi de tăcere. Doar din cînd în cînd, flăcăul îi arunca cîte o privire, pe furiş, fetei bosumflate, care privea prin ochiul făcut în geamul îngheţat al autobusului. La ultima oprire, flăcăul a dat, ca un adevărat cavaler, să ia bagajul fetei, dar aceasta i l-a înşfăcat din mînă şi a pornit mîndră înainte. O întîlnea prietena ei care, după ce a salutat-o, a exclamat:

–         O! Ia uite cine iese din autobuz – Făt-Frumos-Cel-Căscat!

–         Eu mă mărit cu dînsul, a rostit Valentina abia desluşit.

Prietena ei a rîs cu poftă de aşa o glumă reuşită, dar zîmbetul i se stingea încet pe faţă, cînd a observat că nici un muşchi nu s-a mişcat pe faţa serioasă a Valentinei. Locul zîmbetului pînă la urechi i-a luat ochii căscaţi pe jumătate de faţă:

– Tu ce?…Serios???!!!

Valentina şi-a luat geamantanul şi a pornit încet înainte, iar Victor păşea ca un căţeluş în urma ei.

Prietena a rămas cu gura căscată încă mult timp pironită în acel loc…

PS. Şi au trăit mulţi ani fericiţi şi mai trăiesc şi acum… Şi au un băiat şi o fată şi două nepoţele: Anişoara şi Raluca.

7 Răspunsuri to "Poveste de Crăciun"

Frumoasa poveste! Frumos cadou pentru parinti in ajun de Craciun! Sa-ti traiasca sanatosi si fericiti si sa ajunga sa dadaceasca si stranepotii!!!!

mulţumesc! am să le transmit neapărat. de fapt, vede mama ea şi singură cînd va intra.

Nu a fost greu sa-mi dau seama de cine e vorba in poveste🙂

nu tare am ascuns😉

Inca nu ajunsesem la sfirsit si m-am gindit tu scrii despre parintii tai🙂 O poveste foarte frumoasa! Ai sa vezi cind Raluca creste mai mare cu cit drag va asculta povestea asta!

Poveste de craciun perfecta🙂

ooo, merci! simţeam eu că ceva nu am făcut cum trebuie… titlul! mulţumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: