Antepostscriptum

„Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda

Posted on: 2011/01/04

Atîta timp am susţinut că romanul meu preferat este „Cel mai iubit dintre pămînteni” şi chiar citindu-l a patra oară eram atît de convinsă de asta încît, atunci cînd am ajuns la sfîrşit acum, a patra oară, am rămas perplexă în faţa unui final (pe care, de altfel, îl cunoşteam!!!) care m-a decepţionat. De parcă autorului nu i-a mai rămas imaginaţie pentru final sau parcă s-ar fi grăbit să încheie mai repede romanul, aşa am simţit, iar fraza de final „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, deşi destul de apocaliptică, mi se pare potrivită pentru un final de compunere pe temă liberă, nu pentru acest roman grandios. Şi cînd m-am uitat în urmă, la celelalte romane ale lui Preda pe care le-am citit, am văzut că aveau toate un final în acest gen, însă la toate Preda le-a reluat firul şi le-a continuat în alte romane (tot cu final ceţos), pe cînd aici… probabil n-a reuşit, adică chiar aşa şi a fost, căci a fost ultimul său roman.

Oricum, chiar şi aşa, cu un final care din a patra încercare tocmai nu m-a lăsat încîntată, „Cel mai iubit dintre pămînteni” rămîne romanul meu preferat. O operă incontestabilă, o capodoperă! Mai ales prin detalii este acest roman incomparabil, pentru mine, cu alte romane.

Cred că conţine cea mai ironică (o ironie ascunsă şi inteligentă) şi, totodată, cea mai aspră condamnare prin ilar a comunismului.

Conţine cea mai tragică dramă a intelectualului.

Conţine cele mai contrariate şi bulversate poveşti de iubire.

Cea mai gingaşă descriere a unui copil şi a trăirilor sale…

Cea mai lucidă înţelegere a realităţii…

Cel mai sincer roman al capacităţii umane de a se înşela pe sine însuşi şi de a trăi într-o iluzie continuă. Aşa este, dar nu asta oare ne salvează şi ne dă şansa să apucăm şi noi în viaţa asta să simţim că putem fi fericiţi? Parcă asta ne spune Preda, construind în roman piramide iluzorii, care mai apoi se destramă, ba chiar, aş spune, se surpă pe neaşteptate. Aşa e viaţa, „un şir neîntrerupt de erori”, în orice moment poate lua un nou curs… Dar nu sta la pîndă, pur şi simplu trăieşte-o! Amăgeşte-te, ca să poţi şi tu să fii fericit! Oricît de greu ar fi, poţi s-o iai de la început, să urci şi să cobori pe treptele ei – iată mesajul suprem.

Romanul poate fi împărţit în trei romane distincte care, povestite aparte, ar fi la fel de captivante:  romanul politic, romanul de dragoste şi drama intelectualului.

Romanul politic povesteşte cu o ironie acră despre anii în care s-a instituţionalizat comunismul în România, despre metodele crude şi înjositoare de tragere la răspundere a tuturor celor care nu conveneau noului regim, despre suferinţele oamenilor simpli, dar, mai ales, despre nimicnicia nomenclaturiştilor. Pe aceştia Preda îi scaldă într-o comedie gravă, încît, citindu-l îţi vine să rîzi şi să plîngi. Ilustrativă în acest sens este condamnarea protagonistului pentru o frază dintr-o scrisoare pe care ar fi primit-o de la un fost coleg stabilit în Franţa, dacă aceasta n-ar fi fost reţinută de Securitate. Fraza cu pricina suna cam în felul următor: „Aştept ordonanţele dumneavoastră” şi în zadar explica Petrini că era o glumă rămasă din studenţie, o frază dintr-un spectacol care i-a amuzat pe spectatori, a încasat trei ani de puşcărie, ca membru al „Sumanelor negre”, o organizaţie de haiduci porniţi împotriva ungurilor din Ardeal. Cu interogatorii aspre au încercat să-i scoată destăinuiri eroului în baza acestei scrisori, erou care ar fi putut totuşi să fie condamnat în acele timpuri pentru conţinutul unor caiete pe care le scria şi care incitau la o nouă gnoză, o nouă religie. Dar, chiar dacă caietele i-au fost confiscate, condamnarea i s-a făcut în baza amintitei fraze, căci nimeni n-a stat să descifreze conţinutul caietelor şi chiar dacă ar fi stat – nu erau, printre cei ce condamnau, minţi care să-l înţeleagă. Petrini ajunge, pe parcursul interogatoriului să afle şi adevăratul motiv pentru care a fost condamnat, singur filozof fiind, descoperă o nouă filozofie, că e mai „util aici, decît afară”.

Cu o ironie încă mai dureroasă este abordat subiectul culturalizării maselor din aceste timpuri, mase conduse de oameni înzestrazi cu „calităţi care smulg simpatia proştilor şi te fac mai mare peste ei…” Astfel, un poet mediocru, ba chiar deloc inspirat, este ridicat la rang de poet naţional pentru că a avut intuiţia să proslăvească regimul, iar cei care au îndrăznit să-l critice sunt impuşi să se umilească ţinînd conferinţe despre opera lui. În altă parte, o tîrfă de rang înalt este făcută responsabilă pentru luminarea culturală a muncitorilor unei uzine, fiind chiar mai mult decît o bibliotecară, căci toţi bănuiau că are legături şi susţinere „acolo, sus…”.  Imaginea celor mai temuţi oameni din toate întreprinderile de pe vremea ceea, a şefilor de cadre, cu dosarele salariaţilor la subbraţ, este redată de ofticosul Olaru, care îl îndeamnă pe Petrini să-i spună un gînd filozofic şi la răspunsul acestuia: „Cuget, deci exist”, uimit şi revoltat, dar şi cu ifose de om care îţi deschide ochii la realitate, îi vine în întîmpinare filozofului cu un contraargument pe cît de aşteptat de primul, pe atît de tîmpit: „Spune, mă Petrini, uite, maşina asta de scris, sau să zicem un cal sau un măgar: nu gîndesc, înseamnă că nu există?”

Politica propagandistă, înfiltrată adînc în viaţa culturală, o simţim în articolele pe care Petrini le citeşte, foarte amuzat, în „Luceafărul literar”. În unul din acestea, un gen de povestire care se pretindea a fi literatură artistică, întîlnim un ţăran care se înscrisese în gospodăria agricolă colectivă, dar care îţi vînduse boii în prealabil şi nu predase banii la stat. Începe să aibă coşmare, să fie ros de mustrări de conştiinţă, pînă cînd, într-o zi decide să cumpere un motor pe care-l predă gratis gospodăriei. Mesajul moralizator era că trebuie să trăieşti cu conştiinţa curată şi să fii devotat „statului şi partidului…”

Acel partid care înjoseşte o studentă la o adunare, în faţa întregii facultăţi, într-un hal care o face să se sinucidă. Acel partid care, condamnînd pe nedrept un profesor universitar la detenţie pentru trei ani, nu îi mai oferă acestuia posibilitatea, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, să se restabilească în învăţămînt. Nu! Îl trimite cît mai jos – la deratizare. Apoi, în svîrcolirile lui de a obţine un post mai bun, i se oferă postul de strungar într-o uzină, în care trebuie să facă „impresie bună” ca să ajungă mai sus. În sfîrşit, după mari sforţări, ajunge să practice contabilitatea şi doar după mulţi ani obţine un post de profesor de franceză într-o şcoală. Trăim astfel, alături de protagonist, drama înjositoare a intelectualului, nevoit să înfrunte prostia şi vanitatea unor nulităţi care vor să-l îngenuncheze, resemnat totuşi în faţa noilor realităţi, cărora le face faţă.

Romanul de dragoste este foarte încurcat, cu multe urcuşuri şi coborîşuri, în care îl regăsim pe Victor Petrini încurcat în dragostea cu o fată cu purtări uşoare, Nineta (care mai tîrziu devine un influent om în regim), apoi cu studenta umilă, Căprioara, apoi cu „fireasca” Matilda, cu care se şi căsătoreşte şi face un copil şi cu care trăieşte o istorie de dragoste neordinară şi tumultuoasă, ca să sfîrşească cu povestea de dragoste cu Suzy Culala, în care se simte pe deplin fericit, are senzaţia că este cel mai iubit dintre pămînteni, ca, într-un final, după ce ucide un om pentru ea, să descopere că totul a fost o iluzie pe care singur şi-a creat-o.

Chiar dacă s-ar părea că romanele de dragoste formează drama interioară a protagonistului, pentru mine cel mai dureroasă a fost descrierea regimului în care nu mai puteai nici gîndi liber, nu tocmai vorbi şi acţiona.

O admiratoare, ca şi mine, a prozei lui Preda mi-a zis într-o zi că tot ceea ce a scris acest om poate fi citat şi eu am s-o susţin, spunînd că nu subiectul este partea tare a romanelor lui Preda, ci felul cum este relatat. Aşa că, în susţinere, cîteva fraze rupte din romanul total – „Cel mai iubit dintre pămînteni”:

„Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cel mai în cîştig ar ieşi ticăloşii, pentru că o lespede pe mormînt i-ar strivi şi de trup şi de suflet şi desbarea s-ar încheia astfel pentru totdeauna.”

„Nici o femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urîtă pînă n-o cunoşti. […]O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deşi prima noastră reacţie se produce comiţînd o dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, şi repulsiei la fel de instantanee întîlnind un chip urît.”

Iată o părere despre arta modernă, pe care cei mai mulţi nu o înţeleg, dar o admiră, pe care eu am considerat-o plauzibilă, caci prea mare este tendinţa astăzi de a numi artă orice mîzgîlitură a hîrtiei sau adunătură haotică de sunete: „dacă mă pui la ambiţie îţi fac şi eu, din lemn, un vrăjitor african de care poţi să şi te sperii, nu numai să te amuzi. Dar dacă mă pui chiar să imit, cu modelul alături, cu Moise de Michelangelo, îţi declar că nu pot oricît m-aş strădui, după cum nici o frază mozartiană, în timp ce o simfonie modernă m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, adică nici o coerenţă…”

„Rolul femeii e să iubească şi să întreţină, de-aia i-a dat natura frumuseţe şi farmec. Şi al bărbatului? El ce rol are? S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forţă şi echilibru.”

„Femeia în timpul naşterii ne e superioară, trăind în apropierea morţii pe care, născînd, o sfidează…”

O viziune cam sinistră asupra căsătoriei: „Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezînd că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt…”

„Nişte comisii de inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală.”

„Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ai fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există.”

7 Răspunsuri to "„Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda"

Ceea ce este amuzant este ca fara sa vreau am dat o interpretare diferita unei fraze „Romanul poate fi împărţit în trei romane distincte care, povestite aparte, ar fi la fel de captivante: romanul politic, romanul de dragoste şi drama intelectualului.” Fiind obisnuita sa scriu fara diacritice am impartit românii in cele 3 categorii … si nu m-a mirat deloc constatarea

apropo eu tot recitesc la moment romanul. interesant e cum incepe romanulin raport cu ultima fraza: „moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimintator”.

panu4i, interesant, chiar nu m-am gîndit la asta. n-am observat.
Doina, merci de link.
Moi, :))), adică aş fi avut dreptate şi dacă ar fi fost vorba despre români? poate că aşa şi este, uite cum fac aprecieri fără să vreau :)))

Ceea ce nimeni nu mi se pare ca vede apropo de romanu’ asta e ca e scris de un taran care se vrea intelectual. Ok, Preda a fost un intelectual, dar tarania din el (nu neaparat in sens negativ) transpare in toate romanele lui, imi pare rau.
Iar in acest roman, nu merge, pur si simplu.
Omu’ (Preda) a citit folozofie din adolescenta dar dupa atatia ani tot nu a inteles diferenta intre „a face filozofie” si a „discuta filozofie/a fi filozof”. Capacitatea din urma NU o are, nici macar nu o poate emula.
in loc sa-si faca eroul un simplu profesor de alta materie, nu, el tre’ sa fie prof de filozofie…
Penibil.
Inteleg voga in care a fost romanu’ asta cand a fost publicat, sa arati comunismu’ cum a fost in anii ’50 in 1980! Dar. In afara de defectul de mai sus, un fir principal al povestii e istoria cu matilda. Care e atat de FALSA. Preda, cat de mare e el, nu poate IMAGINA o poveste. El nu poate decat sa ne povesteasca ceva ce a trait. ceea ce nu e putin. O face cu mare talent. E genial. Dar cand incearca altceva (matilda), e atat de fals.
Daca ati citiit „Viata ca o prada”, poate tineti minte ce-i zice miron paraschivescu: ceva de genu’, „acuma e bine, tine-o pe filonul asta, taranesc, dar mai tarziu va trebui sa schimbi”.
Ei, domnu’ Preda n-a fost niciodata in stare sa se schimbe. Cel mai mult a incercat cu „Cel mai iubit…” (insusi titlul e ridicol, ca si fraza de final; nu e de mirare ca s-a facut un cantec siropos dupa ea hjhj), se citeste fara plictiseala, ca toate cartile lui, numai datorita talentului; dar e un esec literar.

Ala, de ce Preda trebuia sa inventeze o poveste spectaculoasa cu Matilda? de ce crezi ca Preda trebuia sa inventeze ceva? el a transpus o realitate, nu era in postmodernism ca sa creeze o realitate..acest roman voluminos descrie cel mai bine ororile comunismului si nu numai. El a vrut prin acest roman sa trezeasca constiinta poporului, sa arate ca nu toti erau niste papusi bine manevrate de comunisti..a vrut sa arate efectele ororilor asupra unui intelectual trezit la realitate.. !

Ala, aceasta este părerea ta personală sau este o critică?
Articolul meu este o părere personală. eu sunt, de factură, inginer, iar de profesie, la moment, economist, astfel că eu m-am uitat la romanul lui Preda ca un spectator la un concert. Şi mi-a plăcut. Şi Matilda nu mi-a părut falsă deloc. Cel puţin eu, l-am crezut. Tu poate că eşti profesionist în domeniu şi te pricepi, şi vezi lucrurile din alt unghi.
Da, Preda este un ţăran, dar chiar asta e ceea ce-mi place cel mai mult la el. Părerea mea este că nu trebuie neapărat să fii scriitor „de profesie” ca să scrii, cum nici nu trebuie să fii actor ca să poţi să joci roluri şi să impresionezi. Nu stilul academic şi respectarea rigorilor mă interesează într-un roman, dar, ca simplu cititor, admir talentul. Şi cred că Preda îl are.
Cred că observi că nu te contrazic şi chiar cred că comentariul tău o să fie de folos celor care fac o analiză la temă, eu doar vreau să explic de unde vine admiraţia mea pentru acest autor şi observaţia ta mă va ajuta în acest sens: îl admir pentru curajul său, pentru că tocmai că nu s-a oprit la condiţia sa de ţăran, ci ne-a transmis-o şi nouă şi cred că numai un ţăran putea fi autentic în acest rol.
Observaţia ta că romanul e scris de un ţăran care se vrea intelectual nu e atît de imprevizibilă. Am citit asta la cîţiva comentatori, dar, repet, nu văd nimic urît sau inestetic, sau ruşinos în aceasta. Părerea mea e că încercarea i-a reuşit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: