Antepostscriptum

„Pânza de păianjen” de Cella Serghi

Posted on: 2011/01/10

Am s-o păstrez la loc de cinste printre cărţile de pe raft, am să mă uit cu drag la ea şi am să-mi amintesc de Andriana…
Dar ce să fac, cu care ciomag să mă bat dacă nu mi-a plăcut atît de mult, încît să rămîn entuziasmată, un pic gînditoare şi adînc influenţată? Pur şi simplu nu e stilul de literatură pe care îl prefer, dar, cu toate acestea, am ce spune despre acest roman – „Pânza de păianjen” şi chiar am să găsesc şi cuvinte de admiraţie, căci îmi dau bine seama, obiectiv vorbind, că e un roman bun.
În primul rînd, pe cît de metaforic şi filozofic e titlul, pe atît de nefilozofic e conţinutul. Subiect şi iar subiect pur, în desfăşurare lungă, pînă la capăt doar subiect, viaţă de om, trăită în dezordine, fără idei, viaţă de om dus de val, însufleţit de aparenţe, de copilării, dar şi de nevoia de o „casă luminoasă” pentru care îi îndreptăţesc copilăriile, fiindcă sunt convinsă că sărăcia e o povară prea grea, mai ales pentru o fată frumoasă şi inteligentă.
Eu cînd încep să citesc o carte, rup o filă dintr-un caiet şi îl pun ca semn de carte, iar pe parcursul citirii, rup bucăţele din fila cea mare şi pun semne acolo unde ceva m-a impresionat. În romanul acesta prima bucăţică de filă am rupt-o abia la pagina 171, unde am citit un rînd pe cît de adevărat, pe atît de frumos: „Numai copiii au necazuri mai mari decît ei…” Şi de aici am început să recunosc că romanul nu e chiar atît de nupeplacul meu, cum mi s-a părut iniţial, şi am început să găsesc unde să pun semne mai des…
Deşi a fost un roman pe care l-am citit pentru a urmări subiectul, nu pentru plăcerea lecturii, totuşi am găsit momente frumoase, care mi-au adus în memorie amintiri dragi. În primul rînd, mi-a adus aminte cu drag de Balcic, unde am petrecut şi eu odată o vacanţa frumoasă. Apoi m-a înduioşat nevoia de mîngîiere a Dianei, cînd stă cu picioarele pe cimentul rece şi se înbolnăveşte intenţionat ca să stea mama lîngă dînsa. Am avut şi eu un moment asemănător în copilărie, cînd ni s-a defectat maşina în drum spre casă şi era noapte şi tata a rămas cu maşina, iar eu cu mama aşteptam, îngheţate, să meargă vreun autobuz spre Orhei şi am răcit. Nu m-a dus mama la grădiniţa în acea zi. Şi ea nu s-a dus la şcoală. M-a luat în braţe, m-a pus în pat şi s-a culcat alături, m-a cuprins şi eu, cu nasul plin de muci, eram aşa de fericită… Îi mulţumesc romanului Cellei pentru această amintire.
În roman sunt două momente care mi-au plăcut cu adevărat, pentru că au fost descrise atît de real, încît parcă vedeam, trăiam aievea ceea ce se povestea. Aceste momente descriu zilele petrecute de Diana în spital, lîngă tatăl său muribînd (de altfel, tatăl ei este un personaj foarte puternic, mi-a plăcut cel mai mult) şi, al doilea, timpul în care Diana îl aşteaptă pe Michi, atunci cînd l-a trădat pentru prima oară, ca să-i spună să se despartă şi cînd i se perindă, succesiv, chipurile lui Michi şi alui Alex, şi devine confuză şi nu mai ştie cine îi este mai scump – omul lîngă care se simte protejată sau omul care o face să se simtă femeie. Citind, mi-am dat seama că în viaţa aşa şi se întmplă: gîndurile cele mai lucide îţi vin în ultimul moment înaintea catastrofei, dar că atunci nu mai ai destul timp să le analizezi şi te laşi dus de val, ceea ce e cu atît mai dureros, cu cît îţi dai seama că începusei să întrezăreşti calea cea dreaptă, dar n-ai reuşit să prinzi momentul…
În rest, o impresie cam de felul acesta:
Nu înţelegeam de ce Diana e parcă prea egoistă pentru un roman (pentru că în nu se ştie dacă, fiind în situaţia ei, fiecare din noi nu ar fi procedat la fel, în viaţa reală), pentru ca la urmă să-mi dau seama că a fost pictată în aşa o lumină pentru ca să arate cu atît mai măreţ „trezirea” sa în final şi chestia asta mi-a mirosit artificial, deşi cred în treziri bruşte şi sincere. Pur şi simplu, în roman, toate mi se păreau un pic exagerate – şi egoismul, şi Diana cea renăscută din cenuşa propriilor iluzii.
Totuşi, idei de un adevăr izbitor se desprind ici-colo:
„Am încercat de multe ori să lămuresc cauza neînţelegerilor dintre mine şi Michi. Azi mi se pare că trevuie să fi fost un punct de plecare greşit, aşa cum se întîmplă cînd sari un ochi la împletiturile cu andrele, după care totul iese rău. Dacă îţi dai sema numaidecît de punctul greşit şi ai curajul să desfaci pînă acolo, totul se mai poate îndrepta. Alteori îţi dai seama tîrziu, cînd lucrul este prea avansat, şi, neavînd curajul să desfaci, îţi spui: „Lasă, voi căuta să dreg pe cît se poate, nu se va băga de seamă. Ce Dumnezeu, nu e decît un singur punct greşit!…”Dar atunci te poticneşti la fiecare rînd, şi ochiurile greşite se-nmulţesc, şi nu mai ştii cum să repari greşeala dîntîi.”
Sau, cum de multe ori se întîmplă să ţi se pară că o anumită întîmplare îţi va schimba total viaţa, dar se dovedeşte a fi doar ceva foarte efemer şi neînsemnat: „Era o întîmplare care trebuia să facă parte din trecut, ca furtuna aceea de vară, care venise vrînd parcă să răstoarne lumea, şi plecase fără să schimbe nimic.”
Sau, mă leg din nou, ca şi în alte posturi, dacă aţi observat, de viziunea despre artă, pentru că eu probabil sunt prea neiniţiată să înţeleg arta şi mă agăt ca de paie de toţi cei care cred ca mine  : „Uitaţi-vă cum apune soarele, şi cum îl zugrăvesc pictorii voştri cubişti! Vedeţi, lui nu-i e ruşine să fie demodat.”
Precum şi multe altele frumoase sau adevărate:
„Dacă nu faci un compromis serios în viaţă la început, eşti nevoit să faci zeci de compromisuri mai tîrziu.”
„Vreau să mă iubească şi ştiu că asta nu se poate face acum decît dacă îl fac să confunde dorinţa cu iubirea.”
Şi, pe final, un fragment pe cît de trist, pe atît de vesel:
„Diana cea mică ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumînare, şi se uita în dreapta şi în stînga, cu ochii mari, îngrijorată de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. Aş fi vrut să intervin pentru ea, parcă îmi era şi mie necazcă ciorba dispare din strachină, fără ca Dinuţa să apuce să ia. Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stînga, şi, în timp ce băieţii, luaţi prin surprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură…”
Ei, ce să zic, „un roman frumos”, cum mi-a zis Andriana cînd mi l-a dăruit. Mulţumesc, dragă Andriană!

8 Răspunsuri to "„Pânza de păianjen” de Cella Serghi"

Jos Pălăria! Al naibii de frumos ai descris cartea. Mi-ai răscolit din amintirile şi emoţiile pe care le-am trăit în momentul lecturării. Eu am avut o părere destul de misogină despre carte, părere ce s-a diminuat mult la final, însă, oarecum, mi-a rămas întipărită: creierul femeilor – o pânză de păiangen în care sunt prinse chiar ele.

Eeeeei, la mine pe blog fetele nu se insultă🙂 deşi, îţi spun în secret, cartea cam lasă impresia despre care spui…🙂

un detaliu interesant despre cum a fost scrisă cartea:
Cella era prietenă cu Camil Petrescu şi ar fi dorit să-i dea manuscrisul, cînd a terminat de scris, ca să-l aprecieze. acesta însă avea oroare de manuscrise şi, plus la asta, se pregătea pentru doctorantură, de asta a introdus-o pe Cella lui Liviu Rebreanu, care, citind manuscrisul, a spus: “Eşti o scriitoare”, dar a mai adăugat că ar trebui să pună manuscrisul într-un sertar şi să-l scoată peste vreun an, să-l recitească şi să schimbe cîte ceva. aceasta a întristat-o pe Cella, atunci Rebreanu a spus: “Treisprezece ani am lucrat la “Ion” şi voi sunteţi grăbiţi să vă vedeţi cărţile în vitrine, fotografiile în ziare?” Cella i-a urmat sfatul şi peste un an, romanul redactat, a fost publicat.
mie mi-ar plăcea să văd prima variantă…🙂

Sa mai incerce cineva sa zica ca bloggurile nu sunt bune sau utile dupa asta?🙂

“Treisprezece ani am lucrat la “Ion” şi voi sunteţi grăbiţi să vă vedeţi cărţile în vitrine, fotografiile în ziare?” – asta tre de expediat celor care scriu carti in doua zile. Fara nici un pic de rautate:)

am uitat sa spun ca mi-a placut si mie cartea:)

Victoria, nu am insultat, sunt doar franc, o insusire caracteristica barbatilor. Mie nu mi-ar placea deloc sa citesc varianta initiala a romanului Cellei. Stiu sigur un lucru: un text, ca si un diamant, trebuie slefuit mult, mult pana sa straluceasca. M-am convins de asta dupa ce l-am citit pe Marquez si cartea lui „A trai pentru a-ti povesti viata”. Spune acolo ca isi refacea pana la epuizarea povestirile. Era sigur ca finalul era o varianta mult mai buna.

eu zic că mi-ar plăcea să văd prima variantă, pentru că ce a ieşit după şlefuire nu mi-a plăcut. îţi place Marquez? eu nu-l pot înţelege, îmi vine greu să-l citesc, am scris pe undeva pe aici şi despre dînsul.

nu-i nimic ca nu ti-a mers la suflet. Cred ca „prinde” mai bine la tinere studente sau liceene, cum era eroina in perioada ei de glorie.
Mie mi se pare ca povestea s-a scris ca o curgere, fara sa-i stie sfarsitul, iar cand a ajuns la capat fara un happy ending sentimental s-a simtit datoare sa creeze unul de evolutie a constiintei. Si cred ca”atmosferei” anilor ii datoram usorul parfum comunist din final.

Nu stiu daca ai gasit si asta pe net – cica intre Cella si Camil Petrescu ar fi fost ceva si
zice-se ca romanul se citeste cumva altfel daca il legi de „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi”. Nu stiu daca e adevarat, nu mi s-a lipit niciodata de maini „Ultima…”. Poate lipsa asta de maretie, desfasurare si integrare in ansamblu a si tinut cartea departe de manuale.
Intr-un sfarsit, cred ca le place mai mult firilor mai haotice, mai „paienjenoase”, pe cand celor care stiu mai bine ce-i cu ei li se pare sclifosita si trasa de par. Eu n-am judecat cartea in ansamblu, am citit-o ca pe o viata de om si i-am iertat coborasurile si m-am bucurat pentru bucatile desenate frumos sau veridic.
Daca mai esti curioasa, mai ai de citit o carte din „folclorul” feminin – Arta Conversatiei, de Ioana Vulpescu. Pe asta o s-o citesti inaintea mea:)

am s-o caut, Andriana. eu am citit „Ultima noapte…” şi e una din cărţile mele preferate, ştiu că se vorbeşte prin tîrg că ar avea ceva cu „Pânza..”, dar eu dau mai mult pe prima, deşi, cum ai zis şi tu, la „Pânza…” mi-au plăcut bucăţile veridice (am scris care anume). îţi mulţumesc, încă o dată, mult pentru carte şi să ştii că mie îmi PLACE să citesc cărţi diferite, chiar dacă PREFER un anumit tip de cărţi.
de la cartea care mi-ai dăruit-o, am început să adun colecţia „Jurnalului”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: