Antepostscriptum

„Viaţa ca o pradă” de Marin Preda

Posted on: 2011/01/23

Mă întrebam deseori cum poţi să zici despre un scriitor aşa fraze patetice de genul că e genial sau, şi mai rău, că e cel mai bun, cînd mai sunt alte mii sau poate chiar milioane de autori pe care nu i-ai citit şi nici nu o să ai posibilitatea să-i citeşti în viaţa asta. Şi, cum se întîmplă deseori în viaţă să-ţi vină mai tîrziu răspunsuri la întrebările care credeai că nici nu trebuie formulate, mi-am dat seama şi eu că şi cu autorul preferat e ca şi cu femeia urîtă pe care ţi-o alegi şi o aperi toată viţa pentru că pe ea ai ales-o tu şi zici că e cea mai bună, cu toate că sunt milioane de alte femei pe care n-o să le cunoşti niciodată în lumea asta; sau ca admiraţia pentru cîinile tău, gras ca un porc, pe care îl scoţi, sculîndu-te cu noaptea în cap din pat, în fiece dimineaţa la plimbare, îi strîngi excrementele din urmă şi îl iubeşti cu nemărginire pentru că tu l-ai ales că fie al tău şi să-ţi creeze iluzia că e cel mai bun prieten al tău… Pur şi simplu îl alegi, te îmbeţi de el şi refuzi să mai recunoşti că sunt alţii mai buni. Aşa o fi, nu aşa, din considerente asemănătoare sau din cu totul altele, mă bag şi eu în păcat şi îmi zic că l-am ales, şi l-am îndrăgit, şi mă uit în gura lui cu admiraţie şi îmi cade mandibula la fiecare două fraze ale lui pentru că găsesc ori spiritualitate, ori ironie ascunsă, ori filozofie, ori ce n-ar fi, dar ceva ce mă încîntă.

Nu găsesc cu ce să compar… Ba da! Este ca şi cum, cu fiecare roman de-a lui Preda citit, după ce am citit altceva, a altcuiva, revin acasă, după ce am colindat străinătăţi şi mi-a fost, da, mi-a fost interesant, dar, cu un sentiment de melancolie sau poate nostalgie, sau poate o simplă stare de confort interior revin acasă, mă aşez pe prispă şi îl întreb:
– Ei, şi ce mai faci tu, mă, Marine?
Şi el nu se miră deloc că am venit, ca un soţ înţelept care ştie că unde nu s-ar duce soţia cam prostuţă, tot acasă o să revină, şi îmi răspunde firesc:
– Ce să fac? Iată…
Şi văd cum răsar ţăranii lui de după colţul casei, sau filosofii din aulele universităţii, sau singuraticii-grădinari Miciurişti şi vin şi mă înneacă în „aventura conştiinţei lor”…

De data asta am parcurs chiar aventura autorului însuşi, în romanul autobiografic (de fapt, mai toate sunt autobiografice) „Viaţa ca o pradă”, un roman în care am cunoscut viaţa lui Preda, epoca în care a trăit, văzută prin prisma viziunii sale, dar am întîlnit şi toate celelalte romane ale sale, toate în unul: i-am întîlnit pe fraţii săi din „Moromeţii”, pe generalul şi legionarii din „Delirul”, pe filosoful din „Cel mai iubit dintre pămînteni”, şi mi-am dat seama că chiar el, Preda, este protagonistul principal al tuturor acestor romane, inspirate toate din viaţa lui. Şi am decis să recitesc „Delirul” pe care sper să-l mai împrumut o dată de la un prieten şi să-mi procur neapărat „Moromeţii”, de la care porneşte totul în opera lui Preda.
De fapt, „Viaţa ca o pradă” este romanul care descrie cum au apărut „Moromeţii”, frămîntările unui scriitor pe care îl sfidează foaia albă, care mult timp nu găseşte despre ce să scrie, astfel încît să nu se repete, să fie interesant, dar mai ales, sincer, firesc, el-însuşi. Printre rîndurile despre sforţările de a scrie, povesteşte despre viaţa sa şi înţeleg că cea mai puternică personalitate din viaţa sa este tatăl său, pe care îl găsim în „Moromeţii” şi care mie mi s-a părut, atunci cînd am citit romanul, că e prezentat atît de sumbru şi încruntat, îndîrjit, ca mai tîrziu să înţeleg că acesta este modul lui Preda de a fi veridic, adică fără exagerări patetice, ceea ce nu-l împiedică să aibă totuşi o atitudine admirativă faţă de acest ţăran înţelept. Întîlnesc în „Viaţa ca o pradă” fragmente care fac aluzie la alte romane ale sale, aşa ca frigurile lui Niculae din „Moromeţii”, sau scena cu şedinţa scriitorilor care încearcă să-l scoată de la conducerea Uniunii pe un nerod din „Cel mai iubit dintre pămînteni”, întîlnirile sale de la „Capşa” cu Paul Georgescu care e, presupun înrolat în Ion Micu în acelaşi roman, rebeliunea legionarilor, pe care, dacă nu greşesc ,o întîlnisem în „Delirul” (am să-l recitesc ca să fiu sigură), scene din „Marele singuratec” despre tendinţa de retragere în sine… Asta m-a impresionat – să prinzi într-un roman atîtea romane, dar mai ales e uimitor cum, invers, poţi să plimbi acelaşi personaj prin toate romanele, care, deşi nu seamănă între ele, vorbesc despre aceeaşi „aventură a conştiinţei”.

Mă influenţează Preda şi în aprecierile mele pentru alţi scriitori, pe care îi întîlnesc în paginile operei sale. Astfel, cu toate că am auzit demult de Constantin Virgil Gheorghiu, cu romanul „Ora 25”, pe care îl căutam cîndva să-l citesc, acum nu mai vreau aşa de mult, pentru că Preda a spus că ar fi un roman „prost”. Dar am să-l citesc, numai ca să văd ce e prost pentru el. Şi am să-l citesc şi pe Zaharia Stancu, ca să văd ce a apreciat Preda la el, pe Cezar Petrescu (am citit de fapt un roman- „Adăpostul SOBOLIA”) despre care are păreri contradictorii. Mi-am dat seama apoi că Preda poartă un mare respect pentru Spinoza pentru o anumită faptă a sa, pe care o evocă în mai multe romane (eu, cel puţin, am întîlnit-o în două) şi anume: renunţînd la religia sa ca să poată trăi cu fata iubită, i s-a cerut să treacă la religia ei şi el răspunde: „n-am renunţat la o religie, ca să trec la alta, ci am renunţat la orice religie.” Asta îl face, în ochii lui Preda, mai profund decît Nietzche, „fiindcă a fost mai adînc lovit.” Şi astfel aş vrea să văd ce zice şi Spinoza, dar şi Nietzche, deşi ideea generală am înţeles-o.

De ce ne plac unii autori? Pentru că ne ghicesc gîndurile şi le exprimă aşa cum nu putem noi.
Am găsit în roman nişte formulări pe care singură le intuiam, dar nu le putam construi, chiar recent, într-o discuţie despre nerozia unui prezentator şi lipsa prezenţei de spirit (am zis-o şi eu – „lipsa prezenţei” :))) a unei actriţe: „Marile întrebări le pun şi ticăloşii, cu un aer triumfător.”
Apoi, un alt gînd de-al meu ghicit şi exprimat cu exactitate: „Cînd spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, intensitatea lui slăbeşte.”
L-aş şi contrazice însă, cînd vorbeşte că: „nu ideile în sine sînt interesante, ci oamenii care le poartă şi le trăiesc.” Asta ar însemna că nu operele, care tot sunt nişte idei, ne fac să ne interesăm de artist, ci creatorul ne intrigă să-i cunoaştem operele, dar, de obicei, este tocmai invers.
O stranie, dar posibilă comparaţie a dragostei cu moartea: „Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amorţeşte în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se instalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul…”
Mi-a plăcut mult şi: „apoi s-a făcut atît de frumoasă încît am rămas şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată„;acest „clipe fără durată” mi se pare foarte bine spus. Urmează, nu departe de asta, şi fraza care te trezeşte din această visare a „clipelor fără durată”: „Formidabilă imagine proiectată a unei dorinţi de fericire.” Şi totuşi, la capitolul dragoste, autorul ne lasă semne de întrebare, fiindcă mie totuşi nu mi-a fost clar dacă scena de iubire cu oculista a existat aievea sau doar în imaginaţia lui.
M-a surprins plăcut şi cînd spune că nu prea era mulţumit de prima sa publicaţie „Întîlnirea din pămînturi”, pentru că e singura carte de Preda din care le-am citit pînă acum şi nu mi-a plăcut. Din această culegere de nuvele, Preda scoate totuşi ceea ce i se părea lui cel mai bun, nuvela „Salcîmul”, din motive pe care singur nu le-a înţeles atunci, în acel moment, dar scena din acea nuvelă avea să reînvie sau poate chiar să dea naştere romanului de căpătîi a lui Marin Preda, „Moromeţii”.

Romanul m-a absorbit totalmente şi l-am citit dintr-o răsuflare, apoi am stat şi m-am gîndit că într-o zi, cînd am să termin de citit tot ce-a scris Preda, o să mă apuce o mare jale, ca atunci cînd creşti mare şi eşti nevoit să pleci de acasă în lume. Desigur, mai revii (mai reciteşti), dar ştii că gata!, nu mai eşti de acolo, trebuie să-ţi cauţi un rost. De aceea am hotărît să-l citesc, în continuare, mai încet, adică printre romanele lui să mai încerc şi altceva, ca să nu mă despart cu inimă grea de autorul preferat. Îmi pun mari speranţe în Eliade, dar totuşi,… mă Marine, învie! Mai scrie!

4 Răspunsuri to "„Viaţa ca o pradă” de Marin Preda"

superb scris, de fapt spus pentru că a fost ca și cand era șoptit, dintr/o suflare. m/am regăsit in foarte multe dintre aceste ganduri.

cu ce sens ai uitilizat ‘fraze patetice ‘ ?

marin preda e scriitorul meu preferat, imi place cum ai incheiat postarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: