Antepostscriptum

Antepostscriptul (fragment[3])

Posted on: 2011/03/09

La geamul care dădea în faţa casei, din care vedeam liliacul alb, grădina cu curcubeie de flori şi portiţa verde, stăteam încremenită, ca atîrnată de ultimul fir de aţă deasupra unei prăpăstii a cărei fund nu-l vedeam, dar îl bănuiam adînc şi fioros de negru că stă să mă înghită. Cu un vas cu apă în mînă, pe care noi îl botezasem „codar” graţie mînerului lung şi comod de apucat şi care avea uz universal în casa noastră, bucurîndu-se de mare stimă şi fiind pus mereu la treabă, mă pornisem să ud florile, îndeletnicire care era „însărcinarea mea comsomolistă” cum iubea să spună tata tuturor însărcinărilor cu care eram investiţi eu şi frate-meu în copilărie. Aceste „însărcinări comsomoliste” erau distribuite între noi de către mai marii noştri, adică mama şi tata, în cel mai cinstit mod, în corespundere cu vîrsta, abilităţile şi sexul nostru, adică eu eram pusă la „trebi femeieşti”, iar fratele – la „trebi bărbăteşti”, aflarea esenţei diferenţelor dintre acestea făcîndu-mă să mă revolt de fiecare dată împotriva naturii mele, nu pentru că nu-mi plăcea să fiu de sex feminin, dar pentru că nu mi se părea onest ca eu să ung tăvălile pentru pască înainte de paşti, într-o odaie îmbîcsită cu toate izurile îmbătător de gustoase ale bucatelor interzise „pentru că e vinerea mare”, într-o năduşeală aprigă zvîrlită în odaie de cuptorul incins care aşteaptă să înghită şi să rumenească cozonacii şi alte ispite gastronomice, în timp ce fratele meu, tot în găteli de paşti, mătură curtea, afară, la aer curat, gîdilit în nări doar de mirosul proaspăt de primăvară care îşi intră tot mai insistent în drepturi şi neispitit de capodoperile culinare care umplu treptat bucătăria, dar din care îşi permite totuşi să fure ştrengăreşte cîte un colţ, cînd intră în casă „să-şi tragă oleacă sufletul”, arătîndu-mi mie limba şi zîmbind conciliator mamei, zîmbet care are menirea să stîrnească o luptă crîncenă între pioşenia şi blîndeţea ei maternă, în care ultima avea mereu cîştig de cauză, în timp ce la altarul pioşeniei se mai adăugau cîteva închinăciuni, executate cu regularitate şi evlavie în fiece seară în faţa icoanei, cu rugi de iertare „că-i copil şi nu înţelege”. Tot revoltător mi se părea ca eu să-mi tai şi să-mi înnegresc degetele, cojind cartofii înglodaţi în noroiul pămîntului care i-a crescut, pentru a o ajuta pe mama la preparat zeama, în timp ce fratele meu, tot cu mîinile murdare chiar mai mult decît ale mele, pînă la coate – ca să fie mai veridic, îl ajuta pe tata la reparat maşina, ţinînd o sticlă unsă sau transmiţîndu-i vreo cheie şi scobindu-se în nas sau studiind trecătorii de pe drum în restul timpului dintre aceste vajnice ocupaţiuni. Uitam pe atunci, în febra mîniei, că tot în trebile bărbăteşti intrau şi căratul gunoiului de la animale şi despicatul lemnelor stînd cu nasul în ger, în timp ce în trebile femeieşti intra, uneori… doar statul la cald, lîngă sobă, şi tăiatul legumelor pentru salata boeuf, în ritmuri leneşe de trup încălzit, gata să aţipească. Îngrijirea florilor făcea parte din acele îndatoriri ale mele care, mai tîrziu, gospodină deja fiind eu însămi, m-a ajutat ca să-mi procur cu mare greu primul ghiveci cu flori, şi aceea cactus, doar pentru că absoarbe radiaţia de la computer şi nu se supără dacă uiţi s-o uzi săptămîni în şir.  Atunci, copil fiind, simţeam pe umeri grea responsabilitatea de a uda florile la fiecare două zile, mai răscolindu-le pămîntul din cînd în cînd şi curăţîndu-le de frunzele uscate.

Acolo, lîngă pervazul cu ghivece, cu codarul plin cu apă în mînă, m-a prins momentul crud al deşteptării din somnul dulce al copilăriei, provocat de o floare complet uscată care se zgîia cu gineceele ei moarte la mine, într-o ultimă sforţare de sfidare a împrejurărilor crude care i-au curmat viaţa încă în plin elan, înainte de a cădea într-un complet leşin scrumit pe pămîntul lipsit de vlagă, brăzdat de o multitudine de cute adînci şi însetate, împrejurări pe care le reprezentam şi pe care uitasem să le declanşez de vreo patru zile. Această prăbuşire spectaculoasă, chiar înaintea ochilor mei, a florii care probabil mai ieri încă ne ospăta, din ultime puteri, cu oxigen, iar mai alaltăieri probabil ne desfăta privirea cu vii culori aromate, mi-a indus, în căpşorul plin de griji copilăreşti, gîndul morţii, nu ca proces fiziologic, ci ca sfîrşit iremediabil al tuturor începuturilor. Cenuşiul zilei posomorîte de după geam şi al rămăşiţelor recentei decedate, a intrat pe uşa de serviciu, insolent, în sufletul meu zburdalnic şi a început să roadă întrebări retorice în peretele care desparte copilăria de adolescenţă. În şirul acestor întrebări s-a aprins, sîcîitoare, întrebarea care avea să mă chinuie şi mai tîrziu, pe parcursul vieţii, în repetate rînduri şi să-mi răscolească neîndurător lenea-mi proprie, comodă şi relaxantă: ce am realizat pînă acum?

Copil răsfăţat de profesori provinciali, m-am trezit într-o zi cu o mamă elegantă în port şi în gîndire şi cu un tată neatent şi lăsător, dar nostim de dulce şi amarnic de iubitor, precum şi cu un frate mai mare, exemplu de fapte înţelepte: „vezi, ia aminte la Iorgu…”, şi de obrăznicii: „vezi, aşa ca Iorgu să nu faci…”. M-am născut într-un sat nesat, fără tradiţii şi fără rude, în care fiece locuitor era recunoscut după nume şi prenume şi nu cum se obişnuieşte în satele moldoveneşti – Ion a lui Toader a Mariei Gaşiţî a lui a lui… Un sătuc mic, cu gimnaziu, grădiniţă şi şcoală profesională, a cărui locuitori erau, în marea lor majoritate, lucrătorii acestor trei instituţii, precum şi a celor ce le deservea: cazangerie, baie comună, cantină, contabilitate ş.a. Părinţii mei erau ambii profesori la şcoala profesională, mama mai fiind şi secretară la primărie, iar tata – inginer la un laborator, precum şi antrenor la cercul de şah al şcolii. Mama, poreclită „Domnişoara” pentru felul ei anacronic de a fi, cu înclinaţie spre epoca cucoanelor şi seratelor dansante în conace boiereşti, deşi formată în plin veac comunist, ne alimenta de mici cu educaţie corespunzătoare timpurilor pe care le-ar fi preferat, adică cu lecţii despre codul de conduită, etică, estetică, povestiri despre mari personalităţi, compozitori şi pictori. Era însă veşnic disperată de succesele ei în a educa o adevărată lady şi un adevărat gentleman, mai ales cînd ne găsea, pe mine şi pe frate-meu, în bucătăria neîncăpătoare, în plin război declanşat, împrăştiind borşul din farfurie nu numai pe hainele noastre şi pe masă, dar şi pe pereţii adiacenţi. Contrar aşteptărilor ei de a forma doi tineri cu ţinută şi maniere, privirea îi cădea, de cum deschidea uşa, pe doi monstruleţi mînjiţi pînă la urechi, unul învinuindu-l pe celălalt că „Tilica mănîncă cu mîna stîngă şi îmi dă peste mînă”, iar celălalt, înarmat cu argumente la fel de tari, învinuindu-l pe primul că „Iorgu mă strîmbă şi îmi arată limba”. Mama, cu privirea obosită, dar plină de dragoste, făceau un gest cu mîna care însemna capitulare şi se uita implorator la tata. Tata de fiecare dată se grozăvea că dacă nu înţelegem „cu binişorul”, o să recurgă la „măsuri mai drastice”, dar noi ştiam că niciodată nu se ţinea de cuvînt în această privinţă şi cu toate acestea făceam o faţă gravă, apoape înspăimîntată, la auzul acestor cuvinte, pentru că, potrivit instrucţiunilor tatei, dacă o să zîmbim, mama totuşi o să se apuce să ne educe „cu binişorul”, singura metodă recunoscută de ea, şi astfel… o să întîrzie la primărie. Tata întotdeauna o asculta pe mama şi, de cînd se căsătorise, tot ce făcuse a vrut mama. Chiar tot. Cînd mama a avut un acces de gastrită şi a fost internată în spitalul raional, tata se ducea aproape zilnic la ea, cu agenda, şi nota, de-a fir a păr, atent şi încordat, cerînd din cînd în cînd concretizări, reţete de bucate sănătoase, precum şi toate detaliile de pregătire a acestora, pentru ca să nu ne strice regimul şi să ne hrănească aşa cum se chinuia să ne înveţe mama – necondimentat, abia sărat sau abia îndulcit – iar în drum spre casă trecea pe la „Focuşor” şi ne cumpăra doi pui preparaţi la grătar, provocîndu-ne o veselie fără margini cînd îl vedeam ieşind, împovărat de pungile devenite deja familiare ochiului nostru, din „Moscvici”-ul de culoarea focului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: