Antepostscriptum

Antepostscriptum (fragment [2])

Posted on: 2011/03/09

[…] Cît de mult te apasă sau te înalţă durerea sau plăcerea unui nou început? Mult. Pentru că încă nu ştii ce este şi nu ştii unde vei ajunge. Este ca şi cum ai hotărî să mergi înainte, dar, la un moment dat, drumul ţi s-ar desface în două şi ai fi împins să decizi – la dreapta sau la stînga – dar nicidecum înainte. Este ca şi cum ai sta mult timp în întunerec şi brusc s-ar aprinde lumina şi n-ai şti: să te bucuri că vezi sau să te iriţi că te frig ochii. Este ca şi cum pe o insulă nelocuită ai găsi un inel cu diamant şi nu ai putea să adopţi o atitudine: de bucurie pentru comoara găsită sau de scîrbă pentru ruperea iluziei despre virginitatea insulei şi tu – primcuceritor al ei.

Cu astfel de senzaţii sufleteşti m-a primit seara calmă a orăşelului provincial. Dar mai erau şi senzaţiile trupeşti, care se amestecau în gînduri şi mă absorbeau lor. Lave fără temperatură se prelingeau prin venele nervoase, încordate într-o neputinţă crasă. Mîinile îmi tremurau ca şi sufletul. Şi picioarele presupuneam că erau tot în rînd cu mîinile, dar o uscăciune seacă în gît mă împiedica să-mi dau seama pînă la capăt ce fac picioarele, de care eram bucuroasă că cel puţin mă duc spre casă.

Picioarele mergeau spre casa mea, dar gîndul meu se plimba, tulbure, prin casa lui Victor şi nu îndrăznea să poposească nicăieri ca să priceapă ce vrea să analizeze, dar nici nu putea să iasă, înlănţuit în semiîntunerecul construit de obloanele geamurilor. După o habă de mers tremurat, picioarele s-au oprit ca să forţeze gîndul să stea şi el. Nedumerit, gîndul s-a lăsat priponit lîngă Victor, dar Victor era apărat de un perete de sticlă pe care gîndul ar fi avut nevoie de tot atîţia ani ca să-l pătrundă, de cîţi a avut nevoie lupul din „Tinereţe fără bătrîneţe…” ca să taie pădurea cu coada… Prin perete, Victor era vizibil doar, dar ininteligibil. Ursuzul şi posacul Victor, ba chiar nesuferitul Victor s-a spălat dintr-o dată de toate epitetele vechi, dar altele noi peretele de sticlă nu-mi permitea să-i atribui. De obicei, într-o relaţie neclară sau neutră, un eveniment-bombă introduce claritate şi limpezime în atitudini, crează o înţelegere mutuală între subiecţii participanţi, face ordine în gînduri şi imprimă o certitudine acţiunilor. Dar, iată bomba, limpezimea – ia-o de unde nu-i!

Victor nu era un profitor şi nici un aventurier casanovian nu putea să fie. Dar chiar mai puţin decît atît Victor putea fi îndrăgostit de mine. Dacă eu îl vedeam ursuz şi posac, eu, după toate socotelile mele, pozam prostuţă şi stîngace în ochii lui. De ce atunci a dat curs acestei tulburări de minte şi frămîntări de trupuri, acum, pe sfîrşit de vară, cînd toate acestea nu pot lua nici o turnură deosebită, deoarece plecam în cîteva zile şi nimic nu mă mai lega de acest orăşel? Să fi fost atmosfera de vină? Acest gînd, găsind parcă un reper destoinic, a smuls picioarele din loc şi a mai topit din tremurarea corpului. Desigur!, totul a decurs ca într-o înţelegere reciprocă, în triplet, între mine, Victor şi împrejurări. Ne-a îmbătat un moment de slăbiciune pe care l-am transformat într-o încăierare amoroasă. Şi nu putea fi nimic mai mult decît atît. Această ipoteză îmi oferea, cel puţin, tronul unuia dintre factorii decizionali în toată această poveste şi îmi punea la adăpost amorul proriu de versiunea unei firi lăsată pradă întîmplării. Împăcată astfel, am grăbit pasul care devenea din ce în ce mai hotărît şi în scurt timp am ajuns, mulţumită, acasă.

Acasă însă, după ce mi-am schimbat haina şi am pornit televizorul pe care nu-l vedeam şi nici auzeam, gîndurile s-au aglomerat din nou în cap. În coma raţiunii puteam să cad eu, care şchiopătez în bătaia vîntului tinereţii şi abia încerc să-mi proptesc nişte principii de viaţă, maltratate de fiece împrejurare marcantă în cursul destinului meu, dar nu şi el, bărbat în toată firea, întreg la minte parcă şi, plus la toate, atît de meticulos şi aşezat în vederi. Ş-apoi toate acele mîngîieri, atît de tandre, atît de incompatibile cu imaginea nesuferitului Victor…Pe dinaintea ochilor îmi pluteau tablourile în creion simplu, incrementate cu un desen nou, de fată tînără, sfioasă în priviri, zbătîndu-se în mrejele unei fantome… O străfulgerare de durere de cap mi-a adus aminte de partea mea materială, înfometată şi obosită, şi mi-a călăuzit, instant, paşii spre frigiderul cam flămînd şi el, dar mai puţin decît mine, apoi spre patul pe care n-am mai reuşit să-l aştern şi am adormit, trîntită aşa cum eram – îmbrăcată, fără pernă sub tîmple şi fără plapumă peste corpul amorţit.

În dimineaţa următoare, multaşteptatul mesaj de la Alex mi-a deranjat telefonul şi somnul. Cuvintele „Abia aştept să se sfîrşească vara. Mi-e dor.” au fluturat în mintea mea ca şi previzibilele „A теперь: рекламная пауза!” în gura lui Iacubovici. Întîmplările serii anterioare m-au făcut să uit cu desăvîrşire atît de Alex, cît şi de Gicu, precum şi de faptul că acest mesaj, sau oricare altul care ar fi survenit de la Alex, era multaşteptat. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: