Antepostscriptum

Viaţa la ţară (Aps, fragment)

Posted on: 2011/03/11

Urma să-mi petrec vara într-un mic orăşel provincial din nordul ţării, unde fusesem repartizată la practica de producţie. Mă uitam înainte, la timpul pe care trebuia să-l petrec acolo, cu o indiferenţă grăbită, pentru ca mai apoi să-mi întorc gîndul înapoi în capitală unde speram ca pînă în toamnă să am o situaţie mai limpede în ceea ce priveşte relaţia mea cu Alex. În drum spre orăşel, mi-am construit planuri grandioase despre cum aveam să mă „deconectez” de la preocupările pentru viitorul relaţiilor noastre şi aveam să-mi caut liniştită de treabă, astfel încît la sfîrşitul verii să reapar în capitală, proaspătă, dezbăierată de vechile doleanţe şi nouă. Ceea ce se traducea prin faptul că îmi doream să-mi ducă dorul şi să-i afîn sentimentele pentru mine. Pe parcursul celor o sută şi ceva de kilometri mi-am promis repetat să nu-i telefonez şi nici măcar să nu-i scriu vreun mesaj. Mi-l imaginam în chinuri sufocante, perpelindu-se pe jarul dorului şi tresărind la fiece zbîrnîit al telefonului, apoi, cu un oftat greu şi decepţionat de primirea doar a unui mesaj de avertizare pentru suplinirea contului, prăvălindu-se pe speteaza jilţului şi gîndindu-se, nostalgic, la mine. Aceste fantezii din domeniul fantasticului mi-au stîrnit un zîmbet de plăcere şi ironic în acelaşi timp, de plăcere – pentru că mi-aş fi dorit să fie aşa, ironic – fiindcă eram sigură că nu putea fi.
– Inspiraţi deja vacanţa? l-am auzit pe vecinul meu de călătorie că-mi spune, încercînd să-mi ghicească zîmbetul şi dorind, pesemne, să lege capăt de vorbă.
– Mda… i-am tăiat-o explicit în ceea ce priveşte cheful meu de pălăvrăgeală.
…şi l-am văzut în cluburi de noapte, la Joric la biliard, la bowling, răvăşind vesel popicele, alături de nedespărţiţii săi prieteni, întotdeauna pioneri în inventarea variatelor distracţii deocheate, între fete în fuste scurte şi pe tocuri-cui, într-o mare de alte mici sau mari preocupări în care eu nu aveam nici un loc modest. Apoi, spre toamnă, zărindu-mă întîmplător pe stradă, afişînd o grimasă chinuită de o încordare a memoriei şi lovindu-se în sfîrşit peste frunte cu exclamaţia sinceră: „Aaaa, da! Vica!”. O crispare a nasului, provocată de imaginea mai veridică a evenimentelor care mi se perindau în cap, a atras întreaga-mi faţă într-o strîmbet nervos, retras imediat la auzul vocii vecinului insistent:
– Niciodată nu se ştie unde poate să te aducă o vacanţă…, a redeschis acesta subiectul.
– Înapoi la studii, am împins şi eu mai departe sugestia că şi încăpăţînarea mea poate competa cu insistenţa lui.
– Mă rog…, s-a dat bătut sociabilul călător.
Gicu nu putea să nu se plimbe şi el prin mintea mea, de vreme ce pe parcursul drumului primisem deja vreo două mesaje de la dînsul. Mi-am încordat atenţia ca să-i răspund ceva la fel de plăcut ca mesajul pe care îl primisem, dar nu am reuşit să zmulg din imaginaţia întoarsă pe partea cealaltă decît nişte fraze banale, care vedeam cum încreţesc a nedumerire fruntea lui Gicu.
M-am instalat la un unchi de-al meu şi eram încîntată să ştiu că o să-mi petrec vara alături de verişorii mei –Dorel şi Marin, cu care nu am avut ocazia să petrec prea mult timp pînă atunci.
Dorel şi Marin sunt doi poli opuşi: dacă primul e modest şi rezervat, ultimul e îndrăzneţ şi rebel. Vocea şi ochii sunt pentru mine două repere care îmi ajută să-mi fac o primă imagine despre o persoană. Dacă vocea lui Dorel curge molcom ca un cîntec de leagăn, a lui Marin e o succesiune de impulsuri digitale care stingeresc neîndurător liniştea. Dacă privirea lui Dorel alunecă domol de pe un obiect pe altul ca o năframă diafană, a lui Marin aleargă, ţopăie dintr-un loc în altul, ca o pasăre zbînţuită. Stimam cumpătarea lui Dorel, admiram spiritul lui Marin. Alături de Dorel observam şi analizam lucrurile, Marin mereu avea pregătită o viziune contradictorie asupra observaţiilor noastre.
După ce am fost ospătată moldoveneşte de către mătuşa Zorina cu bucate strigătoare la Ambulanţă, adică cu sarmale, răcituri, plăcinte şi salată Olivie, servită de unchiul Vadim cu niţel vin roşu de casă care a stîrnit un început de cuperoză pe faţa mea, precum şi ghiftuită pe final cu chec „special pregătit pentru Tilica” cu ajutorul lui Dorel şi salvat, tot de acesta, de atacurile lui Marin care vroia să se asigure că checul a ieşit cum se cuvine; după ce am povestit toată veştile de acasă, cu lux de amănunte referitoare la bucătăria cea nouă de vară a mamei, pentru mătuşa Zorina, şi unele detalii speciale referitoare la volumul ocupat al butoaielor, pentru unchiul Vadim, veşti întărite cu daruri preparate de însuşi mîinile mamei şi ale tatei, adică dulceţuri şi vin; după ce am explicat unde studiez şi cu ce anume mă ocup pentru unchiul Vadim şi am convins pe mătuşa Zorina că o să am de lucru după absolvire,cu exemple concrete; după toate acestea m-am răsturnat pe canapeaua din odaia care mi-a fost destinată, cu burta-butoi, revoltată, dar cu inima împăcată. Dorel s-a oferit numaidecît să-mi desfacă bagajele, iar Marin s-a apucat bineînţeles să mă hîrjonească cu pernele. Dorel s-a interesat de planurile mele pentru ziua următoare, iar Marin a hotărît indubitabil tot ce urma să fac. M-am supus fără preget, mai ales că nu aveam de ales cînd era vorba de vreo hotărîre a lui Marin. Am stat la taclale pe săturate şi eu tot mai mult simţeam crescînd în mine bucuria reîntîlnirii cu verişorii mei precum şi credinţa că am să petrec totuşi o vacanţă frumoasă. Băieţii au părăsit tîrziu odaia mea, graţie lui Marin, care avea întotdeuna despre ce vorbi şi necătînd la toate insitenţele lui Dorel de a mă lăsa în pace ca să mă odihnesc. Am rămas să mă odihnesc, împăcată şi binedispusă cu toată greutatea din stomac, provocată de ospitalitatea fără margini a mătuşii, şi buimăceala din cap, provocată de licoarea gospodarului casei. Ghemuită comod în albiturile impecabile şi frumos mirositoare a reclamă Dero Activ, eram la hotarul dintre veghe şi somn adînc, cînd am auzit o bătaie discretă în uşă. Apariţia ochilor zglobii ai lui Marin prin crăpătura uşii m-a făcut să mă îndoiesc asupra discreţiei bătăii din uşă. După ce a iscodit încă o dată bănuitor coridorul, Marin a permis întregului său trup să pătrundă în odaie, trăgînd cu o deosebită grijă după dînsul mîna cu o sticlă de Coca-Cola, de ai fi zis că nu duce o băutură în ea, ci un trofeu.
– Dormi? s-a interesat Marin, încercînd să adulmece faţa mea la lumina lăsată de crăpătura uşii.
– Nu.
– Ia ce am! a tunat triumfător Marin.
– Coca-cola?
– Ptiuuu! Ce-i cu tine, lupule? Ai căpiat?, a zîmbit şi mai triumfător Marin, afişînd aerul lui Prometeu care duce focul oamenilor. Da’ jură că nu mă spui!
– Jur! Daaa… cui să nu te spun?
– Nimănui. Mai ales lui Dorel.
– Bun.
– Ap’ jură!
– Jur!
– Nu aşa.
– Da’ cum?
– Ai cruce?
– Am.
– Ap’ spune: „Jur pe crucea mea…”
– Marin, parcă bunica ne-a învăţat să nu jurăm şi mai ales pe cruce, am pornit eu dojenitor lecţia pe care Marin o cunoştea pe dinafară.
– Bun, atunci jură pur şi simplu că te cred, s-a conciliat Marin, nerăbdător probabil să-şi trădeze mai iute secretul.
– Dacă mă crezi, apoi pot şi să nu jur.
– Ei bine! a hotărît Marin, după ce a stat un pic în cumpănă, dar biruit de graba pentru dulcea mărturisire şi supărat pe atîta vorbăraie. Mi-a întins sticla cu o licărire în ochi şi m-a îndemnat.
– Gustă. Singur l-am făcut.
– Ce-i asta?
– Aista-i vişneac!
– Aaaa, am priceput eu, mirosind sticla care, odată deschisă, împrăştia un miros înţepător, dar plăcut de vişinată. Zici că singur l-ai făcut?
– Da, în sat, la bunica.
– Şi bunica nu te-a văzut?
– Nu, că eu pe ascuns, cînd ea era la porăială pentru sfinţirea mănăstirii celea noi.
– Da ce au terminat-o deja?
– Dap’ cum. Da’ gustă odată!
– A, da. Iaka gust, l-am asigurat eu şi am pus buzele pe gura sticlei, cu toată îndoiala din suflet asupra acestui fapt, după vinul băut mai devreme.
– Ce, nu-ţi place? m-a iscodit Marin tăios.
– E buuuun! am dat verdictul eu, lingîndu-mă pe buze şi mai gustînd o dată, de data asta mai curajoasă. Noroc!
– Noroc! a răspuns uşurat Marin. Dă şi mie un gît. Hai, pentruuu… pentru o vacanţă frumoasă! Şi a dat capul pe spate, făcînd o înghiţitură avidă.
– Oho! Da’ tu văd că eşti curajos, mă Marine! Mai iau un gît şi gata, am rîs eu, trăgîndu-i sticla din mînă. Pentruuuu… pentru ca să mai faci şi la anu’ Coca-cola de asta, cînd oi veni eu la tine.
Marin a întărit, zîmbind mîndru, apoi a tras o înghiţitura pentru ca să mă învăţ şi eu a face vişinată, iar eu – una pentru ca să-l învăţăm pe Dorel să facă, iar noi s-o bem. Marin, făcîndu-i-se milă de fratele său, a băut pentru ca să-l învăţăm şi pe Dorel a bea, iar eu, înduioşată de solidaritatea frăţească, am băut pentru ca să-i spunem şi lui Dorel secretul chiar acum şi să începem a-l învăţa chiar din seara aceasta. Sprijinindu-ne unul de altul am pornit spre odaia lui Dorel, care s-a trezit buimac de la atacul cu perne. Iar cînd a fost iniţiat în straşnicul secret şi cînd i s-a întins ceremonios sticla, faţa lui Dorel a devenit şi mai nedumerită:
– Dap’ îi goală…
Simultan cu Marin am apucat sticla buclucaşă şi am încercat insistent să vîrîm acolo privirea, apoi, ca să ne convingem, am întors-o cu gura în jos şi chiar am scuturat-o, dar nici o picătură doveditoare n-a dorit să se scurgă de pe pereţii sticlei.
– Întradevăr, goală… s-a resemnat Marin. Dar nu-i nimic, mai am la bunica.
Cînd zorii au hotărît să se crape de ziuă, trei verişori au hotărît să meargă la culare, iar unul dintre ei, cel de gen feminin, fără multă bătaie de cap, a luat telefonul, a scris în grabă: „De-ai şti cît de bine petrec, m-ai invidia!”, a apăsat pe „send” către un număr ştiut pe de rost chiar şi la beţie şi s-a trîntit în pat, adormind numaidecît în aceeaşi clipă.

4 Răspunsuri to "Viaţa la ţară (Aps, fragment)"

„să mai faci şi la anu’ Coca-cola de asta”… )
…cum spuneau nişte ruşi (sau cine ştie ce naţie?) când nişte moldoveni au luat cu ei la Moscova, la lucru, nişte vin de casă în buteliile de la apă minerală: „даааа, хорошее это гура каинарулуй”.)

Poate ar fi mai multe de zis, dar postarea asta are gust.

de vişinată sau gust de râs?🙂

– Tortul ista îi bun, numai că are un iz.
– Hm! Şi ce fel, mă rog, de iz are?
– A „mai dă”.🙂

Superb, superb scrisa povestioara!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: