Antepostscriptum

„Lorelei” de Ionel Teodoreanu

Posted on: 2011/04/08

Eu cînd vreau să citesc o poezie nu mă apuc să citesc un roman. Dar asta a fost impresia, că citesc o poezie lungă, lungă… lungă, nu un roman. Prea mult lirism. Subiectul se pierde în lirismul acesta ca bucăţelele de fructe în iaurtul contrafăcut. Nu zic, frumos, pe alocuri metaforele sunt cam pe-alături, dar, în majoritatea lor, sunt frumoase. Dar bine, chiar şi aşa aveam impresia că autorul era la examenul de literatură unde i-a picat tema „Figurile de stil”.

După „La Medeleni”, roman pe care l-am îndrăgit foarte mult, „Lorelei” m-a obosit. Pe lîngă lirismul obositor, personajele sunt cam ireale: Catul prea ideal: frumos, bogat, fin, popular, inteligent… chiar şi Luli e cam picată din cer. Luli, ce-i drept, are ceva interesant cînd merge vorba de copilărie, aducînd un pic aminte de Olguţa din Medeleni, dar ca soţia lui Catul, pe lîngă că este ireală, mai e şi anostă. Gabriela, mai păcătoasă, dar parcă mai vie este totuşi.

Să vă zic despre subiect. Catul Bogdan, marele romancier şi profesor universitar, vine să prezideze examenele de bacalaureat în Galaţi. În drum spre Galaţi, în tren, se îndrăgosteşte de Luli, o elevă în pragul bacalaureatului. Luli e la fel îndrăgostită, dar îndrăgostită e şi Gabriela, prietena ei. Catul şi Luli se căsătoresc şi duc o viaţă plină de iubire, pînă cînd Catul îşi dă seama că Luli îl absoarbe de la scris. În acest timp primeşte o scrisoare de la o admiratoare, Lorelei (care nu era altcineva decît soţia sa), de care se îndrăgosteşte. Luli moare, ducînd în mormînt secretul lui Lorelai, însă Catul găseşte o scrisoare de-a Gabrielei şi recunoaşte scrisul admiratoarei sale (Luli o rugase pe prietena ei să-i rescrie scrisorile ca să nu fie recunoscută). Astfel, după moartea Lulei, Catul se căsătoreşte cu Gabriela, însă află, într-un tîrziu, secretul. Mai mult, dacă aveţi răbdare să extrageţi subiectul din sonda inundată cu metafore, poftiţi de citiţi.

Totuşi, recunosc că Teodoreanu este un maestru al metaforelor şi este uneori destul de inspirat. Îl admir ca domnul Metaforel. Iată şi tradiţionalele mele frînturi din roman:

„Atât. Trei minute.

Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pânza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza.”

„Apoi totul devenise străveziu, fără pondere şi fără contur, clădit parcă din abur, pe ape imense cu adâncul mort, şi pe cer, rotund ca de uliu, apăruse ochiul de argint fără de gene, care priveşte sufletele mai afund decât somnul. Luna.

Despre îndrăgostire:

„… începutul unei îndrîgostiri e tot atît de greu de fixat ca şi începutul lumii.

Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi tu în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau mediocră (asta mi-a plăcut mult, n.a.), având surptize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, pânî când într-o zi simţi că mai presus de aprecierea ta femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abia-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât ceşe aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi apare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o. Te miri că n-ai văzut de atunci ceea ce abia descoperi într-o evidenţă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricât ar fi de plat ceea ce urmează. Secunda acestei mirări hrăneşte cu luceferi pe poeţi şi cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obişnuiţi.”

Iarăşi, ca şi în „La Medeleni”, Teodoreanu revine la moldoveni şi moldovenism:

„Căci şi căminul soţilor Novleanu avea stigmatul calităţii familiilor moldoveneşti: o moleşitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viaţa de afară prea aspră, dând copilului care vede acest contrast dorinţa de a fi mereu mic şi ocrotit în casa părintească, ferit de viaţa de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleieşte treptat, ca picioruşele chinezoaicelor închircite în tradiţia pantofului de lemn. De asta, nicăieri aiurea mai mult decât în Moldova, oamenii în genere, şi scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe teama de viaţă, în loc să încolţească pofta ei.”

O frumoasă exprimare a trecerii timpului la feminin: „Timpul n-o îmbătrânise: o demodase.”

Despre iarnă: „Niciun alt anotimp nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea  bătrîneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi.”

Romanul nu poate să nu fie frumos, cu atîta poezie, dar e preferabil să fie citit înainte de „La Medeleni”, căci ultimul îl depăşeşte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: