Antepostscriptum

Din copilărie (Antepostscriptum,fragment)

Posted on: 2011/05/06

Un fragment pe care nu m-am putut abţine să nu vi-l arăt.

[…]

În general, copilăria a fost epoca marilor evenimente. Nu pentru că de la o zi la alta prindeam la minte şi vedeam lucrurile altfel, nu, ci pentru că acel timp avea o mulţime de repere după care poate fi recunoscut şi reconstituit de toţi cei care i-au fost contemporani.

Era tocmai vremea cînd, nedumeriţi, oamenii stăteau în cumpănă între a deveni român sau a rămîne homus sovieticus. Stăteau pe jumătate întorşi spre vest, cu România Mare pe buze, dar trăgînd cu ochiul spre Наша Родина – СССР, care se prăbuşea zgomotos, rapid şi spectaculos ca apele Niagarei. Era perioada cînd foştii nomenclaturişti aruncau, emoţionaţi, garoafe pe Prut, aducîndu-şi contribuţia la edificarea Podului de Flori, cînd lectorii de istorie începeau să înveţe o altă istorie, iar cei de limbă moldovenească  – o altă limbă, tot maternă. Perioada cînd mulţi îngînau melodios „Pentru Ea la Putna clopot bate…” şi „Bucură-te scris latin…”, pînă într-o zi, cînd încă mai mulţi s-au adunat în Piaţa Marii Adunări Naţionale să mai cînte o dată, deplîngîndu-i pe cei care le-au cîntat cel mai frumos. Perioada cînd cei mai mediocri şcolari s-au trezit cu multrîvnitul „5”, dar, vai!, acesta nu mai era acel cinci pe care îl visau în vis şi pentru care li se promitea bomboane, căci venise rîndul lui „10” să încununeze eforturile purtătorilor de ghiozdane.

Perioada serialelor mexicane. Invazia serialelor mexicane. Psihoza serialelor mexicane. Vara, aproape de ora şase, ţăranii dogorîţi de soare puneau sapa pe spinare şi lăsau pustii ogoarele ce puţin mai devreme scîrţîiau de furnicarul oamenilor; femeile lăsau coca să dospească în covată, rufele să se înmoaie în cadă, cina să se mai coacă sub ştergare sau să se mai răcorească pe aragazul proaspăt stins; copiii goleau toloaca care avea unicul răgaz din timpul zilei să se bucure de linişte deplină ceva mai bine de jumătate de ceas; cumetra fără televizor sau cu televizorul defectat arunca nişte plăcinte „poale-n-brîu” pe o farfurie şi se ducea să-şi ceară iertare de cumetra care mai deunăzi o făcuse cu ou şi cu oţet pentru motanul care-i mînca puii, dar care avea televizor în regulă, babele alungau cu bastonul puii la poiată sau scuturau pestelca de cojile de seminţe grămădite acolo în timpul şedinţelor de sub gard cu vecinele; moşnegii terminau jocul în cărţi şi TOŢI alergau cu sufletul la gură să se prosterneze la picioarele cutiei magice care ne aducea în case lumina poveştilor latino-americane. Vedetele hollywoodiene încă nu existau pentru moldoveni cînd a venit Veronica Castro să ne spună că „plîng şi cei bogaţi”, iar Victoria Ruffo – că nu-i chiar atît de straşnic să fii „pur şi simplu Maria”. Care copil de pe vremea aceea întrebat despre „Дикая Роза” ar fi răspuns că asta-i floare? Expresia „Mă duc la film.” era populară, respectată şi înţeleasă, şi mai ales era o frază completă, nu o ruptură de frază, nemaiavînd nevoie de explicaţii suplimentare. Pe atunci am plîns amarnic după cartea „Богатые тоже плачут”, cu fotografii din film, pe care se lăudau că o au toate prietenele mele, iar tata, ca să mă împace, mi-a adus un căţel alb pe care l-am numit Koki. De altfel, pe atunci toţi căţeii albi din sat erau botezaţi Koki. Serialul îndrăgit era folosit în diferite scopuri. Copiii neascultători sau cei ce nu vroiau să mănînce erau ameninţaţi că nu vor fi admişi la un anumit număr de episoade şi asta era cea mai eficientă pedeapsă. Se făcea totul pentru „film”. Chiar şi prestatorii de energie electrică consultau programul televizat ca să întocmească graficul deconectării energiei electrice pe republică.

Căci era epoca cînd Moldova economisea, şi la ore ştiute sau neştiute ţara cădea în beznă. Ba chiar mai des la ore neştiute. Astfel, strungarul lăsa bucuros din mînă unealta zgomotoasă şi se pipăia la buzunar de ţigări, microbiştii săreau nervos de pe jilţuri şi înjurau divin „statul”, gospodinele abia tehnologizate schimbau miraculoasa maşină de bătut ouăle pentru clătite şi bezele pe tradiţionala furculiţă, melomanii se opreau din ascultat pentru ca să mediteze, copiii rămîneau încremeniţi în faţa ecranelor negre care cu o clipă mai devreme străluceau ca şi ochii lor de greudobînditul joc „Dandy” şi în Moldova se făcea întuneric. Binecuvîntată fie acea beznă! Adunaţi toată familia în odaia cu soba proaspăt clădită, căci de la o vreme nu se mai livra energie termică centralizat decît la şcoală, grădiniţă şi cămin, trăgeam la sorţi cine să aducă din bucătăria invadată de frigul iernii o cană cu apă sau o gustare, apoi ne înghesuiam lîngă sobă şi contruiam planuri de viitor: Iorgu avea să devină inginer, iar Tili traducătoare. Pe timpul acelor bezne economicoase, la lumina zgîrcită a lumînării, tata ne-a învăţat să jucăm şah, iar mama ne-a învăţat „Luceafărul”; tata ne explica cum se face cărbune din castane şi ce au comun diamantul cu creionul simplu din ghiozdanul nostru, iar mama ne povestea despre prietenia lui Eminescu cu Creangă şi ne educa cu fabulele lui Donici. Pe timpul acelor bezne tata făcea, iarna, planuri de afaceri citind în cărţi de agronomie cum se obţin recolte miraculoase de ceapă sau de cartofi, iar noi rîdeam. De cum se desprimăvăra, tata arunca cartea şi rîdea şi el. Pe timpul acelor bezne mama se grozăvea că va umple toată grădina cu flori de toate culorile, mai devremi şi mai tîrzii, ca să se bucure inima şi ochii, iar noi rîdeam. De cum se făcea cald, mama scotea cutiuţele cu seminţe de toate mărimile şi începea să sădească mărar, pătrunjel şi harpacică, „să fie lîngă casă, de’un borş”, înghemuind florile în faţa casei şi mulţumindu-se, sărmana, să se bucure de burţile noastre pline.

[…]

7 Răspunsuri to "Din copilărie (Antepostscriptum,fragment)"

si cand se aprindea prin minune lumina, ce bucurie era pe capul nostru ca totusi o sa avem discoteca si in seara aceea…

cel mai interesant era cînd se stingea la discotecă, totuşi🙂

faza cu serialele o tin minte. Acum ma gindesc cit de naivi eram pe vremuri de priveam asa „opere”

nu naivi, dezinformaţi, aproape sălbatici. consumam ce ni se dădea, nu prea aveam multe opţiuni.

aha, subscriu practic la toate, asa a fost si copilaria mea, cit de frumos scrii si cit de placut sa citesti un text atit de aproape de realitatea proprie, cu drag imi amintesc si eu de la cele ore cind se stingea lumina si stateam toata familia intr-o camera la luminare si povesteam…

mulţumesc, Viorica. sper ca într-o zi să am ocazia să vă ofer o carte care să vă amintească de copilărie, adolescenţă, studenţie…

sper si eu Victoria, cu cea mai mare placere asi citi cartea ta, asa ca noi vom astepta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: