Antepostscriptum

„Prins” de Petru Popescu

Posted on: 2011/05/11

Am citit despre carte pe pagina de facebook a unui prieten. Am căutat-o, am găsit-o şi am citit-o. Apoi am citit critica literară la roman. După asta – biografia autorului. Apoi am stat şi m-am gîndit: este sau nu este un roman extraordinar. Ia să vedem! Subiectul încape într-o frază: cum îşi umple zilele şi nopţile un om care află ca în curînd va muri. În prim plan: moartea. Nimic deosebit. Parcă. Moartea descrisă atît de… „de cum?” m-am întrebat. Patetic? Nu. Profund? Mmm…, n-aş zice. Sumbru? Nicidecum. Dimpotrivă, moartea e prezentă în fiece pagină aşa cum e prezentă zi de zi în mintea eroului, în modurile cele mai diferite şi neaşteptate, creînd o imagine autentică, veridică. Poate în asta stă extraordinarul romanului? Ba da!
Despre subiect ce pot să spun? M-a intrigat şi mi-a plăcut mai mult povestea prieteniei inginerului cu Bibi, decît povestea de dragoste cu Corina, care mi s-a părut frumoasă pînă în momentul cînd s-au întîlnit ca să-şi vorbească fată-n faţă.
Ca să nu vorbesc mult, iată tradiţionalele fragmente pe care am socotit de cuviinţă să le rup pentru blog şi pentru aducere-aminte:
O parafrazare stilizată a proverbului „Nu aduce anul cît aduce ceasul.”, sau despre întemeierea Bucureştiului:
Deodată bivolii plesniră speriaţi din cozi, deodată trecură în fuga mare cinci sute de ani, cinci sute de ani care părură lungi după mileniile scurte, ignorate, inexistente, numărate doar de petre şi de copaci. După o noapte de cinci sute de ani, ochiul ultimei generaţii se deşteaptă ca un vas adînc şi plin pînă sus de zgomote şi lumini, torente de fier şi cascade de piatră, toate lovite de un ciocan gigantic în nicovala oraşului, tot oraşul prăbuşindu-se în viaţă şi în timp, antrenînd în calea lui atîtea care sunt şi au fost.

Despre glumele tinereţii:

În pat cu o femeie uşoară, discutînd obscenităţi, se apuca să laude virilitatea lui Bibi. Îi trezea curiozitate. Peste cîteva zile i-l şi prezenta, aşa, ca din întîmplare. Apoi nu se ducea la o întîlnire, sosea Bibi şi-i explica fetei de ce nu putuse el veni. În fine, fata îi ceda lui Bibi, care, în pat, exalta calităţile lui Puiu sau ale lui Sicsache. Odată ajunsă la Puiu sau la Sicsache, aceştia îi vorbeau iar de inginer, şi cercul se închidea de obicei cu un scandal. Pe calea asta aflaseră unul despre altul surprinzătoare amănunte intime. Glume de bucureşteni.

Despre ororile morţii:

Înspăimîntătoare era într-adevăr, aşa cum scrie în orice carte, imobilitatea morţilor. Nu atît gîndul că nu vei mai vedea niciodată un anumit om. Asta se întîmplă şi cu oamenii vii. Mai ales gîndul că nu-l vei mai vedea pentru că de acum înainte va zăcea nemişcat în coşciug sub pămînt. Nemişcat complet.[…] Priveşti un mort şi aşteptţi cît poţi mai mult, doar-doar vei avea mai multă răbdare decît el. Dar el are întotdeauna o răbdare mai mare, cea mai mare, e nebunie să crezi că el va scăpa vreo mişcare cît timp se simte sub ochiul tău; pînă la urmă oftezi, te trezeşti din iubitoarea dorinţă de a-l readuce, îţi faci cruce şi pleci, el rămîne la fel, şi, dacă te întorci cît poţi de neaşteptat, tot nu-l vei surprinde schimbat cît de cît, nici măcar zîmbind abia perceptibil la încheietura buzelor ca o trimitere ironică spre lumea care a mai rămas în viaţă.

Despre sensul spiritual al vieţii:

Caută să regăseşti frumosul, binele, morala, pe care ştiinţa fără să vrea le-a alungat din conştiinţa noastră numai pentru că nu au realitate obiectivă, pentru că nu par necesare, pentru că nu se pot măsura, cîtări, împărţi. Nu te gîndi că orice existenţă se justifică prin pura lui existenţă. Ajungi la un fatalism ştiinţific care admite răul numai pentru că el există. Ştiinţa le face pe toate egale şi indiferente, cum face şi oamenii egali şi indiferenţi. Ne îndepărtează pînă şi de moartea noastră, pe care o explică numai ca pe o încetare a funcţiunilor biologice, distrugîndu-i misterul.

Despre trădare şi trădători:

Aşa şi toţi domnitorii mari. Au plătit turcilor ca ţara să rămînă neocupată. S-au aliat cu păgînii ca să poată rămîne creştini. Decît să piară, au semnat păci care au părut ruşinoase. Dar ce înseamnă trădarea cînd e vorba de supravieţuire? Dacă trădezi ca să trăieşti, se mai poate spune că trădezi? Să trădezi ca să rămîi în viaţă şi în istorie nu înseamnă să trădezi. Să mori înseamnă să trădezi. Cînd mori, trădezi pe toată lumea; şi întîi pe tine.

La un moment dat, mi se părea romanul prea întins. Acum, că îl am citit, adunat frază cu frază în memoria mea, l-aş lua de la capăt să-l culeg cuvînt cu cuvînt şi să-l mai trec încă o dată prin sita conştiinţei. Sunt sigură că aş mai culege idei noi, interesante, adevărate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: