Din studenţie (fragment)

Posted by: victoriadiak on: 2011/05/21

• In: File
• 2 Comments

În dimineaţa noilor începuturi aşteptam pe coridoare încă străine să se dea startul unei noi cotituri. Pereţii neprietenoşi, albiţi negospodăreşte probabil de curînd, dar deja pătaţi, mă striveau cu răceala lor matinală, apăsîndu-mi umerii obosiţi de curiozitatea amestecată cu frică. Mi-aminteam cu drag de stupiditatea temerilor mele de la începutul anilor de liceu şi mă plîngeam în gînd mie însămi de adevăratele griji care abia acum încep. Era atît de linişte pe coridor încît îmi auzeam propriile gînduri bătîndu-se de pereţii neliniştii, aşa că deschisesem încă o dată agenda să văd dacă nu cumva am confundat auditoriul. Nu, era doar prea devreme. În chiar acel moment, pe pardoseala scîrţîitoare s-au trădat paşii greoi şi apăsaţi ai unui domn în costum gri, cu cămaşă albă şi cravată, în pantofi stăruitor lustruiţi, cam bombat de statură, dar binevoitor în surîs ca şi în întreaga-i expresie. „Dacă acesta e profesorul, atunci e bine.” am gîndit, măsurîndu-l evoluativ, fără să dau însemnătate insului care-i venea din urmă.
– 421. Perfect, a spus domnul profesor, ridicînd privirea spre numărul de pe uşa auditoriului, apoi întorcîndu-se spre mine:
– Sunteţi de la IRT?
– Da, de la IRT, am confirmat eu, bucuroasă că fusesem îndeajuns de matinală ca să cunosc prima pe domnul lector.
– Şi eu. Ilie, s-a prezentat „lectorul”, îndinzîndu-mi mîna.
– Otilia, am bînguit, „felicitîndu-mi” în sinea-mi intuiţia deşteaptă.
Apoi, plictisită, am trecut cu privirea să iscodesc pe celălalt student, fără aprecieri de data aceasta şi fără să mai aud fraza şablonată a bombatului, ceva de genul: „Se pare că vom fi colegi, bla, bla, bla…”.
Ilie era copia mea din prima zi de liceu, marcînd cu haina-i corectă şi cu luciul sclipitor al încălţămintei, prima zi de studii şi trădînd disciplina şi educaţia severă din familie prin faptul că, spre deosebire de mine-liceană, ţinuta era purtată demn, fără sfială. Cel ce venise în urma lui era reversul lui Ilie: mătăhăind a lehamite dintr-o mînă, cu cealaltă ţinînd o servietă gri nu tocmai nouă, îmbrăcat nu tocmai la patru ace, peiptănat nu tocmai cu grijă, ras nu tocmai proaspăt, totuşi îngrijit ştrengăreşte şi asortat, măsura coridorul încoace şi încolo, fără să ne acorde nici o importanţă. Semăna un pic cu Iorgu la înfăţişare, dar era mai înalt şi mai făcut la constituţie. După încă o plimbare de-a lungul coridorului, ajuns la capăt, s-a răzgîndit sau s-a plictisit parcă brusc şi a pornit spre noi. „Calul” îl botezasem imediat, observîndu-i gestul smucit, în cinstea figurii din jocul de şah, cea mai imprevizibilă în mişcare, cotind brusc, după o înaintare de cîteva poziţii. Calul avea numele profului de fizică din liceu, de asta, peste emoţiile pe care şi aşa le aveam, a aruncat, prezentîndu-se, şi o umbră de melancolie. Semăna cu fratele meu şi avea numele persoanei dragi: cum să nu-ţi devină momentan familiar? Iar Calul, de parcă era rudă cu tot Universul, s-a înfipt în vorbă foarte degajat şi sincer:
– Noroc! IRT-işti? Şi eu. Gicu Stroievici. Carevasăzică IRT-işti… Artişti IRT-işti… Deseno-tehnişti?
Aşteptam ora de desen tehnic.
– Aha, am confirmat eu, un pic destinsă de jocul de cuvinte al Calului, căci Ilie încă părea indecis asupra atitudinii pe care s-ar fi cuvenit s-o adopte, vrînd parcă şi să zîmbească, dar probabil socotind zîmbetul inoportun statutului său de student serios. Gicu Stroievici – Calul continuă însă nestingerit:
– Iată deci doi dintre supuşii mei. Nu face ochii mari, domnule student, eu sunt şeful dumitale de grupă.
Şi, deschizînd o carte albă mare, probabil jurnalul grupei, a schimbat o mină preocupată:
– Da-ţi-mi voie să ghicesc. Mai întîi domnişoara. Dumneata trebuie să fii… trebuie să fii… să fii…
Uitîndu-se alternativ la mine şi în lista grupei, mijea ochii şi se chinuia să potrivească înfăţişarea mea cu vreun nume:
– Să fii… Ludmila Savici!
– Nu.
– Nu? Straniu. Uitîndu-te la tine, tocmai îţi vine să zici: „Savici. Ludmila Savici.” Dar dacă zici că nu… Atunci, să vedem… Natalia Cota? Nu, nu pari tu a Cota. O! Margareta Jalbă!
– Nu.
– Da, întradevăr, ce fel de Jalbă? Parcă nu se vede cît de colo că eşti… Olguţa Neamţu!
– Noco.
– Tii, drăcie! Că nu-i fi doar Iliescu Ilie?!
– Eu sunt Iliescu Ilie… a zîmbit în sfîrşit „lectorul”.
– Aşa şi am ştiut! Tu eşti Iliescu Ilie! Ilievici? Iliescu Ilie Ilievici cumva?
– Nu, s-a smiorcăit cu jumătate de zîmbet deranjat Ilie. Vladimirovici, dacă ţii să afli patronimicul.
– Încîntat, domnule Iliescu Ilie Vladimirovici! Dar ce să facem noi cu astălaltă enigmă? Avem şi noi vreo trei fete în cruce în grupă şi nici pe acestea nu le nimerim.
– Dă-mi voie mie, şi-a revenit Ilie la zîmbetul normal, întinzîndu-se după jurnal. Mmmm… Otilia Marinescu?
Deşi ştiam că mă prezentasem adineauri lui Ilie şi presupuneam că în puţinele fete din grupă sunt unica Otilie, am acceptat să-l batem împreună cu Ilie pe şeful grupei la capitolul intuiţie:
– Da. Eu sunt.
– Fenomenal, Ilie! Eşti expert la dame! Se vede după tine! i-a întins Gicu mîna admirativ, fluturîndui-o cordial.
Pe mine ultima frază m-a aruncat într-un hohot de rîs înghiţit cu greu ca să nu stingheresc cumva „Expertul” care, gros şi stîngaci, puhav la faţă şi la mîini, părea expert în ce vrei, numai nu la dame. Cel mai degrabă în chifle de la „Franzeluţa”.
Ilie, iarăşi încurcat asupra poziţiei ce trebuia adoptată, se clătina de pe un picior pe altul, forţîndu-se să zîmbească şi îngropîndu-şi astfel ochii în aluatul moale al obrajilor. Pe mine însă Gicu m-a cucerit, chiar dacă era limpede că nu avea nimic în comun cu delicatul filozof din Orhei, cu excepţia numelui, şi nici cu seriosul inginer din familia mea, cu excepţia asemănării faciale.
Mult mai puţin încordată după intervenţia Calului, care a continuat să pălăvrăgească în acelaşi ritm pînă la începutul orei, măsurînd şi poreclind cu nume străine pe fiecare nou-venit, am păşit în auditoriul de desen tehnic – gazda primei lecţii din studenţia mea. Printre alţi colegi care se lăsau absorbiţi de uşa auditoriului, am zărit-o, cu pieptul zbuciumat de gîfîiala fugii, ajunsă probabil în ultimul moment la uşa auditoriului, pe Nataşa, colegă de liceu dintr-o clasă paralelă pe care o cunoşteam doar vizual. Creţii frumos ondulaţi ai părului, uşor deformaţi de graba matinală a capului ce-l purta, erau stăpîniţi de o diademă simplă care-i lăsa liberă fruntea şi împingea pe spate bogăţia pletelor negre. Ochii mari şi molateci, zvîcneau de sub genele frumos răsucite de rimelul ghidat de o mînă iscusită, iar buzele, ascunse şi ele sub rozul pal al rujului, încercau să potolească răsuflarea prea deasă ce-i năvălea din piept. Recunoscută fiind şi eu la rîndu-mi, ne-am zîmbit reciproc şi ne-am aşezat alături. Aveam să rămînem în aşa fel vecine pînă la sfîrşitul studenţiei, prietene – probabil pînă la sfîrşitul vieţii.
Ora de desen tehnic s-a prelins oarecum plictisitor, parte graţie lectorului bătrîn şi anost, acoperit pe o mare parte a feţei de nişte ochelari uriaşi prin care părea oricum să nu ne vadă, vorbind nazal ca pentru sine însăşi, parte datorită specificului disciplinei în sine.
În contrast cu prima lecţie, ora de matematică care a urmat-o a fost ca un duş rece după o toropeală transpirată. Ca toate primele lecţii la materiile cunoscute, era o lecţie de recapitulare. Profesorul, lung ca o prăjină, zvăpăiat de coleric, într-un costul albastru ca de şcolar de pe timpurile sovietice, cu pantalonii şi mîinicile cam scurte, ne-a botezat pe toţi – fete, băieţi – cu două nume pe care le alterna succesiv: Vasilică şi Gheorghiţă. Împungînd aerul cu degetul pe care îl arunca în direcţia vreunui student, înaintînd în acelaşi moment un pic şi trunchiul spre el şi sfredelindu-l cu privirea ca un vultur care săgetează văzduhul ţintindu-şi prada, şuiera ameninţător:
– Vasilică, ia să vedem cît ai plătit tu la bac pentru mate. Treci la tablă!
– Eu sunt Vitalie…
– Bine, Vasilică, am reţinut. Treci la tablă, Vasilică.
Sau, scriind vreo integrală pe tablă şi întorcîndu-se după asta brusc cu degetul sfredelitor spre noi:
– Tu, Gheorghiţă, treci şi arată ce poţi.
Studenta, albă ca varul, parcă se tîra prin tranşee spre moarte sigură, dar nu mergea spre tablă, încurajată din urmă de vocea profului-vultur:
– Vrei nu vrei, bea Gheorghe’agheazmă…, pronunţînd cuvintele „Gheorghe” şi „aghiazmă” la un loc, fapt pentru care a şi fost uns de studenţi „Gheorgheaghiazmă”.
Cu nasurile adîncite în caiet, ca mai toţi colegii, ne făcusem cu Taşa de doi bani şi ne rugam în gînd să fim cruţate. Numai Gicu Calul stătea ţanţoş, rezemat într-un cot de banca din spate, zîmbind într-un colţ de gură şi privindu-l fără teamă pe Şcerbaţki drept în ochii lui de vultur. Acesta, observîndu-i atitudinea, a luat creta şi a început să zgîrîie tabla, apoi s-a răzgîndit, a şters ce scrisese mai înainte şi a scris o integrală care numai la prima vedere te făcea şi mai mic în bancă. După care s-a întors după maniera-i obişnuită, brusc, şi la ţintuit pe şeful grupei:
– Tu, Gheorghiţă, la tablă!
Calul s-a sculat vesel din bancă şi a înaintat hotărît spre tablă. În uimitor de puţin timp, spre uimirea colegilor cu ochii tot mai holbaţi şi a profesorului care-şi muta nervos ochelarii ba pe vîrful nasului, ba înapoi la baza lui, Calul a făcut praf integrala. A pus creta pe marginea tablei, apoi, cu mîna încă de praful acesteia, s-a scărpinat pe frunte şi s-a întors, mereu senin, spre Şcerbaţki:
– Parcă-i tot.
Un val de zîmbete a scuturat grupa la văzul frunţii albe a şefului de grupă şi încreţite a profului. Şcerbaţki, supărat parcă pe rezolvarea prea rapidă, dar mai ales pe destinderea din auditoriu, a păşit de vreo cîteva ori prin faţa tablei, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire neîncrezătoare spre ea şi ameninţătoare spre studenţi, apoi s-a întors spre Cal:
– Cum îţi zice?
– Gheorghiţă, a răspuns foarte firesc Calul.
Alt val de zîmbete, mai avan şi mai cu greu reţinut, a trecut printre studenţi. Pe obrajii şi pe fruntea lui Şcerbaţki s-au aprins ca nişte becuri pete roşii-cărămizii.
– Cum îţi zice?! a apăsat proful.
– Gheorghiţă, a răspuns tot atît de sincer şi liniştit Calul, ridicînd doar un pic sprîncenele a uimire parcă că proful nu l-a auzit din prima. Gheorghiţă Stroievici, a hotărît să precizeze.
Proful s-a zmucit spre jurnal, a coborît cu degetul treptele listei studenţilor şi oprindu-se pe undeva pe la sfîrşit, a tras cu cealaltă mînă ochelarii pe vîrful nasului şi, uitîndu-se pe deasupra lor la Gicu, a întrebat:
– De unde eşti?
– Din Călăraşi, a zîmbit larg Gicu, probabil amintindu-şi cu drag de casă.
– Carevasăzică, la Călăraşi se face carte?
Gicu a ridicat modest din umeri.
– Treci la loc, a urmat mai moale Şcerbaţki.
Numai aplauzele lipseau marşului triumfal al şefului grupei spre locul său din fundul auditoriului. Ele însă au fost înlocuite de privirile uimite, admirative, invidioase şi pe alocuri răutăcioase ale colegilor.