Antepostscriptum

„Idiotul” de Fiodor M. Dostoievski

Posted on: 2011/07/27

Pe lîngă aventurile în care se pomeneşte atras un prinţ cam bolnav, tocmai întors din Elveţia, de la spitalul unde a locuit timp de cinci ani, odată întors în Rusia şi făcînd cunoştinţă în numai o zi cu mai toate personajele romanului – Rogojin, care încă din tren îi povesteşte despre dragostea sa pentru Nastasia Filippovna; familia Epancin pe care o cucereşte prin simplitatea şi sinceritatea sa şi unde o observă pe frumoasa Aglaia; Gavrila Ardalionovici care încearcă să parvină prin oricare dintre cele două metode disponibile, prin Aglaia sau prin Nastasia Filippovna, şi, în sfîrşit, pe controversata Nastasia Filippovna dintr-o fotografie a acesteia – deci, pe lîngă toate peripeţiile extraordinare ale prinţului pe care ni le serveşte autorul, „Idiotul” este un coglomerat de caractere, care mai de care mai diferite, excentrice, unele chiar stranii, dar toate captivante. Portretele create de Dostoievski, iată ce m-a atras în roman.
În primul rînd, desigur, Lizaveta Procofievna. În ea anume am văzut caracterul unei femei tipice, adevărate, reale, caracterul nevoalat, aşa cum ar fi el dacă femeile nu s-ar masca după masca nefirească a unor superfemei, puternice şi calme, dacă acestea n-ar încerca să se egaleze şi chiar să-i întreacă pe toate planurile pe bărbaţi, dacă acestea n-ar ascunde ceea ce este tipic femeiesc şi, mai ales, dacă nu s-ar ruşina de asta. Lizaveta Procofievna este „femeia curată”, în viziunea mea, a lui Dostoievski. Impulsivă, altruistă, familistă, curioasă, dar şi egoistă pe alocuri, răutăcioasă, orgolioasă şi vicleană. Toate acestea însă înfăşurate într-un feminism absolut, pur, aşa suntem: apreciem şi dispreţuim pe acelaşi om, dojenim şi miluim, ba chiar urîm şi iubim pe acelaşi om. Cine să ne înţeleagă? Dar oare nu acesta este miezul ademenitor al femeii – imprevizibilitatea, misterul şi chiar lipsa, atît de des ironizată, a logicii – miezul femenin de care, paradoxal, atît de aprig se apără femeia modernă, care a generalizat prea larg emanciparea, transformînd-o într-o întrecere între sexe.
Pe Nastasia Filippovna şi pe Aglaia le situez pe aceeaşi treaptă, cu toate diferenţele dintre ele care, de fapt, se rezumă la poziţia socială. Ambele sunt nişte suflete pătimaşe după excentrism, care se lasă în voia valurilor vieţii, acţionînd din impulsuri şi sentimente de moment, ce apar şi dispar, indecise şi, în fond, slabe. Unica şi cea mai mare dorinţă a acestora e să strălucească în frumuseţea şi originalitatea lor, chiar dacă uneori au porniri spre nobleţe şi sensibilitate. Tipajul femeii interesante, dar nesincere, şi nici măcar aceasta nu li se poate imputa, pentru că nesinceritatea lor izvorăşte din caracterul lor veşnic schimbător, indecis.
Lebedev – profitorul. Din nou un personaj foarte sincer redat. Citind m-am întrebat deseori: „Oare nu suntem noi toţi sau măcar marea majoritate, nişte Lebedevi?”. Oare nu acţionăm noi, în primul rînd în detrimentul nostru, oare nu trădăm de dragul nostru, nu împletim intrigi, nu suntem făţarnici, nu minţim de dragul nostru? Căci ce este mai greu decît să te detaşezi de dragostea pentru propria persoană şi la ce mîrşăvenii nu recurgi uneori pentru a consolida această dragoste? Unica însuşire care îl îndreptăţeşte oarecum pe Lebedev, ba chiar îl face şi oarecum simpatic cititorului, este sinceritatea, care, în cazul său, este aproape o virtute. Dar nu numai al său.
La caracterul generalului Epancin – al bărbatului dominat de femeie, al bărbatului „sub papuc” – nu ţin să mă opresc prea mult, fiindcă nici nu aş mai avea ce să adaug, dar şi pentru că nu am simpatie pentru asemenea specimente. El este însă încă o dovadă că asemenea bărbaţi ajung departe, chiar dacă nu în plan spiritual şi ca personalitate, dar cel puţin în plan profesional şi social.
Şi, în sfîrşit, ultimul dintre caracterele pe care vreau să-l abord (căci ar fi prea multe, dacă le-aş avea în vedere pe toate)este desigur însuşi prinţul Mîşkin. Nu ştiu dacă a fost sau nu intenţia autorului (mărturisesc că de data asta nu am citit deloc critica literară, fiindcă eram la ţară şi nu aveam acces la internet), dar prinţul este un personaj foarte simbolic, mai bine zis „idioţenia” acestuia: oare nu pe cei dintre noi care sunt mai simpli, mai nevoalaţi, mai sinceri, mai nobili, mai îndatoritori, mai amabili, mai gentili, mai deschişi, mai sensibili şi, plus la toate, mai inţelepţi, oare nu pe aceştia îi tratăm noi ca pe nişte idioţi? Oare nu pe ei nu-i înţelegem, nu-i susţinem şi nu-i iubim, numai pentru că sunt prea din cale-afară de altfel, prea de „nuînrîndculumea”? Oamenii aceştia sunt, există printre noi, dar nu au loc printre noi. Şi, din păcate, doar noi suntem cei vinovaţi.
Nu am prea sclipuit fragmente din roman, nu pentru că nu ar fi idei interesante, ci pentru că erau prea multe. Doar un fragment care l-am marcat, poate pentru că mă interesează la moment această chestie:
„Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici şi că la vîrsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cît de bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să înţeleagă, cînd în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că pînă şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanţă. […] e o ruşine să-i minţi, că, oricît s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi poate într-un sens murdar, pe cînd de la mine vor şti numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-şi aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate.”
Eu am văzut foarte mult adevăr în ceea ce spune prinţul, mai ales în a doua parte a fragmentului şi, nevolnic, mi-am adus aminte despre interzicerea manualului „Deprinderi de viaţă” în şcolile noastre. Acesta ar fi fost un argument forte, căci tot ceeea ce nu pot afla copiii de la noi, afla de obicei de pe internet şi cine nu ştie CUM arată toate pe internet? Dar oare au timp demnitarii noştri ca să-l piardă citind un oarecare Dostoievski?
Finalul romanului nu m-a surprins deloc, pentru că era oarecum previzibil, dar şi pentru că cunosc înclinaţia lui Dostoievski pentru omor în romanele sale, cel puţin în cîte le-am citit eu, vreo trei. Lectură plăcută!

1 Response to "„Idiotul” de Fiodor M. Dostoievski"

Merci.. noi inca citim..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: