Antepostscriptum

Călătorie cu microbuzul 169

Posted on: 2011/09/10

Mă întorceam, cu Raluca în braţe, de la policlinică, unde picioruşul ei bolfos primise vizita acului unei seringi, ocazie cu care odrasla mea iniţiase un spectacol inedit, pe care nu eram în stare să-l curm nici cînd intrasem deja în microbuz. Aici, chiar înainte de a observa că toate locurile erau ocupate, atenţiei mele nu a putut să-i scape – cu toate străduinţele Ralucăi – domnişoara de pe primul scaun. Domnişoară din cele pe care ades, de altfel, le întîlneşti pe străzile Chişinăului, dar de care aproape că mi se făcuse dor, atît de rar ieşind în ultima vreme prin oraş, mai ales cu transportul public. Aşadar, lasaţi-mi plăcerea pur femeiască de a v-o descrie, chiar dacă poate şi Dumneavoastră, dragă cititor, aţi întîlnit-o mai adineauri pe lîngă vreun centru comercial sau salon nu contează de care.

Chiar dacă diametrul coapsei nu prea corespundea unei asemenea poze, totuşi picioruşele domnişoarei noastre stăteau aşezate nu prea comod unul peste altul, vîrful pantofului unuia din ele ajungînd pînă în dreptul şoferului. După cîte se pare, anume în acest mod de a sta aşezate, domnişoarele în cauză plătesc tributul conduitei specifice instraurate printre cele din tagma lor, indiferent de locul poposirii scumpului lor fundişor şi de incomodităţile pe care le pot crea celor din jur, ba uneori chiar şi lor însele. Nu mai zic că mă bîntuie îndoiala gîndindu-mă că dînsele ar putea cîndva să afle că în lumea bună a şedea în aşa mod aşezată se consideră indecent pentru o domnişoară. Şi cred că nu mică le-ar fi mirarea dacă ar afla. Ei, dar mai bine să nu mă umplu de păcate şi să continui relatarea doar a celor ce le-am văzut cu ochii mei, fără a mă afunda în presupuneri, păreri şi sugestii. Dacă lăsai privirea să urce de la pantof în sus, aveai să ajungi într-un tîrziu la un triunghi format mai că nu de sfîrşitul de sus al picioarelor cu fusta. La aşa fuste visează nu puţine fete de pe întinsul nostru plai, iar chinezii sau, în cel mai bun caz, turcii au găsit în sfîrşit pe acest plai piaţă de desfacere pentru resturile de ţesătură de la hainele construite pentru europenii ce preferă să-şi ascundă mai de nădejde goliciunea. Bănuiesc că şi bluza fetei era de o originalitate şi frumuseţe rară, pe care aş fi admirat-o cu plăcere dacă aceasta n-ar fi fost înghesuită între decolteul bogat şi talia masivă care lăsă să se întrevadă abundenţa dejunului, prînzului şi cinei la poporul moldav. Părul, o, da! părul era frumos: de o  culoare şi mai ales de o lungime cum nu cred să mai întîlnească ochiul omenesc la vreo vietate, oricîte sute de ani n-ar trăi aceasta fără să-l taie. Slăvite fie descoperirile în arta înfrumuseţării feminine! Unghiile ascuţite, victime ale aceloraşi descoperiri, se întreceau la lungime cu părul.

Dacă nu vi-i cu bănat, daţi-mi voie să întrerup un pic aici povestirea ca să mă duc să reîntorc frumoasei mele flori din bucătărie pămîntul pe care Raluca cu atîta sîrguinţă l-a scormonit din ghiveci cu mînuţa ei micuţă şi cu atîta iscusinţă la înşirat pe teracotă. Bineînţeles că pămînt a ajuns şi pentru hăinuţele ei roze, aşa că am să mă mai reţin ca să-i schimb straiele şi s-o spăl pe feţişoara ei delicată.

Odată ce am dres-o şi pe asta şi în timp ce Raluca se gîndeşte care ar fi următoarea ispravă, avem răgaz, drept că nu prea mare, să revenim la oile noastre. Ce spuneam? A, da, unghiile! Vă daţi seama că nu e uşor, cu asemenea unghii, să ţii la ureche un telefon fin, ultimul model, dar domnişoara noastră a dat dovadă de un exerciţiu îndelungat în această îndeletnicire, astfel încît anume în asemenea condiţii pare că telefonul se simţea cel mai în elementul său. Ocupată fiind cu convorbirea telefonică, fata desigur că nu avea timp să se îngrijească de persoana mea, aşa că moşulică ce-i stătea în preajmă, uşor sinchisindu-se ca nu care cumva s-o deranjeze pe multpreaocupata Mărie a Sa, mi-a făcut semn că-mi oferă locul său. Eu însă l-am ogoit cu o voce cît am putut mai puternică, asigurîndu-l că într-o rutieră cu nouăzeci la sută pasageri sub 30 de ani, se va găsi, negreşit, măcar unul care să ofere locul unei mame cu un copil. Spunînd aceasta mi-am adus numaidecît aminte de un anumit post al Lupului Sur în care se vorbea cam la aceeaşi temă şi ţin să concretizez că este atît de habitual cazul încît aproape că nu deranjează pe un simplu moldovean aşa ca mine, şi am făcut-o doar de dragul moşului, care ar fi insistat, bineînţeles, să părăsesc bara de care mă agăţasem foarte abil şi lîngă care mă simţeam aproape comod. În acelaşi moment, de pe scaunul din spatele Frumoasei Vorbitoare la Telefon, s-a ridicat un tînăr care chiar şi-a cerut scuze pentru neatenţia sa, ceea ce mi-a insuflat o timidă, dar sinceră speranţă privind manierele şi educaţia tinerei noastre generaţii.

Probabil că şi Raluca a fost impresionată de gestul tînărului, pentru a încetat să mai scîncească şi, alintată de hurducările constante ale rutierei pe glorioasele drumuri chişinăuiene, a adormit în scurt timp, astfel că am putut să aud, neintenţionat, crîmpeie din convorbirea eroinei noastre principale.

– Da, fa. Am auzît, fa. Da’ cum, fa, chiar o chicat aşă?  Cred cî asta o făcut şinevai special (=intenţionat, n.a.). O pus vreo bombă, şevai, cî nu mai chică el chiar aşa uşor, avionu şela…. Da, fa, ţî’nchipui? Afigheti!

Aici ţin să menţionez că m-am înşelat un pic în privinţa categoriei în care am înscris-o iniţial pe tînăra şi minunata noastră domnişoară, fiindcă eu presupusesem că face parte din acele domnişoare cochete care, chiar dacă nu prea ştiu bunele maniere şi tîlcul în haine chinezeşti şi în estetica chitelii, se screm, cel puţin, să vorbească cît de cît corect, considerîndu-se fiinţe inteligente. După ce am auzit şuvoiul buruienos ce izbucnea din gura domnişoarei în cauză însă, am prins chiar un pic de respect pentru domnişoarele de care vorbeam mai sus.  Ea, vă asigur, nu se sinchisea deloc de murdăria pe care o arunca în atmosferă şi îşi continua discuţia în cea mai bună stare de spirit. Încercările mele de a-mi rupe urechea de la banalităţile fetei n-aveau sorţi de izbîndă în condiţiile vocii ei atît de sonore, aşa că am fost nevoită s-o aud şi pe aceasta:

– Şi cum, fa, ti tusui di douî săptămîni cu ciuvacu şela şî niş nikî nu spui? (Aici toţi pasagerii au fost martorii unui hohot strident de rîs). Şi-i acolo, esti şeva dvijenie? (Încă un hohot, încă mai deocheat a spart liniştea încăperii, hohot care de altfel, îmi permit să observ, denota că nici stăpîna acestuia n-ar fi fost împotriva cărorva „dvijenii” ).

Mă gîndii atunci cît de bogată este totuşi limba moldovnească, care descrie atît de exact şi în cuvinte atît de puţine, sensuri atît de adînci. Ei, în cele din urmă, se eliberă un loc mai în spate, aşa că mă grăbii să mă mut acolo, şi ca să vedeţi că într-o rutieră se pot întîmpla doi oameni care să te lase cu gura căscată, apoi vă spun în două cuvinte că aşezîndu-mă lîngă o doamnă de vîrsta a treia şi intrînd cu ea în vorbă, am aflat că dumneaei însăşi nu a avut nici un copil, dar a crescut 20 (!!!) de copii ai fraţilor şi surorilor sale şi că acum are deja 20 de strănepoţi, dar asta-i abia începutul, fiindcă aceştia sunt copii a doar trei din nepoţii crescuţi de ea: unul are 10 copii, altul – 7 şi încă unul 3. Replica mea la asemenea istorii s-a lăsat mult aşteptată, dar, în sfîrşit, nu m-am găsit altceva ce să răspund, decăt tradiţionalul nostru:

– Să fie sănătoşi!

Am ajuns plină de impresii acasă şi mi-am propus să ies mai des în oraş, inclusiv ca să mai inviorez blogul cu pricina, căci am înţeles încă o dată că spiritul autentic moldovenesc întrece cu mult nu numai săraca mea imaginaţie, dar cred că şi imaginaţia multor altor autori de articole de genul acesta.

Iată că spre final se arată şi Raluca nerăbdătoare să vă spună ceva, tastatura fiind una din slăbiciunile ei, aşa că o las să văd ce iese de sub mînuţa ei şi o înşfăc la culcare.

jh ..,

,mkbfdgi  lsdjpw..şşşşşşşşşşşşşăfk mnnj                   dffddd,   jnn9′

Nu contaţi pe traducere, sunt începător.

 

9 Răspunsuri to "Călătorie cu microbuzul 169"

dupa o saptamiina plina de griji, munca si probleme, am reusit sa ma asez in sfirsit si eu pe divanul si in pozitia mea preferata si sa citesc pe netul ista tot ce-mi cade sub miina…. ( caci asa imi place mie sa ma odihnesc… ) cu acest prilej tin sa-ti multumesc… 😉 uite asa Victoritso am citit articolul tau bogat si luxos in amanunte… apropo esti foarte bravo!!!!! Complimenti!!!!!!! nu te opri aici!!!!!!!!! ai un mare talent… trebuie sa te faci citita!!!! cu siguranta vei avea mult succes!
Ne intoarcem la subiectul din articolul tau, care mi-a trezit si mie indignarea si nervii care-i mai am… de recent m-am intors in Italia, am fost in vizita in tarisoara noastra scumpa pentru 7 zile… sincer, nu vedeam ora sa ma intorc cit mai repede… motivul? needucatia moldovanului, care pe zi ce trece ma irita din ce in ce mai mult…. si ma intreb? din ce cauza e toata mizeria si saracia asta in cultura moldovanului? cine a gresit ? unde? cind?…. imi pare rau… caci la sfirist platesc acei care stiu ce inseamna educatie, bunele maniere si cultura…
Succese mari Victory! pace si sanatate…

mulţumesc, Irina. vina nu trebuie s-o căutăm prea departe, chiar noi suntem de vină. parte pentru că ne este atît de scîrbă şi ruşine de naţiunea noastră, parte pentru că ne este lene să „educăm”, spunînd că oricum nu iese din noi nimic. eu totuşi sper că situaţia nu-i chiar aşa de disperată şi că în viitorul apropiat lucrurile vor începe, încet, să se schimbe spre bine, poate chiar şi cu ajutorul celor plecaţi peste hotare care au văzut şi au însuşit valorile cu adevărat importante. aşa că, printre altele, Irino, contăm şi pe ajutorul tău.🙂
eu personal am marele noroc să trăiesc într-un cerc de prieteni, cunoscuţi, colegi şi vecini care mă fac să cred în speranţa pentru o Moldovă mai bună. dacă nu m-aş lovi, chiar de cum ies din acest cerc, de o mulţime de cazuri asemănătoare cu cel arătat mai sus, păi aş crede chiar că acest început deja a venit, dar desigur că asta ar însemna că sunt cu capul în nori, deşi nu mă grăbesc să-i dezmint pe cei care vor afirma asta – într-adevăr uneori îmi dau seama că sunt un pic ruptă de realitate, dar înţeleg că asta mă ajută să mă ţin bine pe picioare într-o ţară din care toţi încearcă să fugă.
şi ţie îţi mulţumesc, Oleg. am observat că eşti un cititor permanent al blogului meu şi eu îţi sunt recunoscătoare. îmi face bine să ştiu că cineva citeşte ceea ce scriu.

Felul ăsta al tău de a descrie e, întradevăr, un pic rupt de „realitate”, dar eu, cel puţin, din acest motiv şi citesc, pentru că de „realităţi” sunt pline ziarele.
Dar cu recunoştinţa, lasă, chiar nu face. Eu aleg să citesc ce-mi convine şi dacă despre acest articol e vorba, atunci de asta şi am revenit, să adaug că e unul viu, real, şi cel puţin contrastul dintre maniera descrierii şi textul dialogului mi-a stârnit zâmbetul).
Dar buna dispoziţie a fost asigurată, desigur, de compunerea Ralucăi, aşa că tu mai scrie, mai exersează, până o să ajungi la nivelul ei ). Să-ţi trăiască!

Realitataea asta doare mai tare când mergi îmreună cu copilul tău în microbus, pe stradă sau altundeva unde limba moldovenească cu „pricalesc” și „afigheti” este la ea acasa, de te strînge în spate și îți zgârâie urechile. Iar copilul tău, în care investești în fiecare zi și îl educi cum poți mai bine, îți „trântește” când nici nu te aștepți acele perle culese de pe străzi. Căci pentru ei ce-i nou și necunoscut îi atrage mai tare. Sigur ca urmează explicații și truda zilnică de a feri copilul burete de „perlele” limbii moldovenești.
Raluca e bravo! Succese și sănătate la amândouă.
Mă întrebam cum o dezmierdați voi?

Ralucuţa, dar cel mai des îi spunem, pur şi simplu, pe nume.🙂

1. De ce nu avem butonul like?🙂

2. Presupun că turcilor/chinezilor le este chiar avantajos, atâta timp cât pe aceeaşi bucată de stofă, doar că de dimensiuni considerabil mai mici, se plăteşte dublu la noi. Hmm.

3. Fenomenul de ţoapă în întâlneşti atât de des la noi, încât la un moment dat nici nu le observi )).

Bine zice Tina, chiar dacă unii păstrează şi/sau încearcă să păstreze o limbă curată, copiii ies în stradă şi na-ţi-o bună, prind câte un „tipa”, câte un „prikol”.
Dar fenomenul ăsta al vorbirii cu slang-uri era descris în amănunte şi în Mizerabilii de Hugo, dacă nu greşesc.
Vroiam, însă, altceva să spun.
Vara asta aşa s-a întâmplat că am fost într-o călătorie în România. De la Iaşi am luat trenul şi am mers mai departe. Alături de mine era o fată care, din discuţii până la o bucată de noapte, am înţeles că depusese actele pentru facultate, deci, după liceu. Asta zic, să fie clar vârsta. La un moment dat, zic „stai să-mi continui gândul…”, iar ea „ce ciudaţi sunteţi voi, basarabenii, că mie nu mi-ar fi trecut prin cap să zic „să continui gândul”, aş fi zis „chestia”, ceva”.
Şi exemplul ăsta poate nu ilustrează pe deplin ce am vrut să zic, dar după toată discuţia cu ea, aveam impresia că unii degrabă vor reduce vocabularul, precum codul binar în informatică, la două cuvinte, naşpa şi mişto. Şi le învârtesc şi le sucesc mult şi bine, până dă-le de capăt ce au vrut să spună.

Iar articolul ăsta, abundent în atâtea cuvinte, chiar de o fi să ajungă cumva la îndemâna domnişoarei respective, nu cred să fie citit mai mult de un alineat.
Şi-i clar de ce.
Vorba ceea, moia tvoia ne ponimat’. )

Deacord că bine zice Tina. Pe de altă parte, binele se învaţă doar în comparaţie, iar răul nu poate fi extirpat în întregime niciodată. Dacă n-ar fi fost rusismele, ar fi fost englezismele sau franţuzismele, faţă de care noi, nu ştiu de ce suntem mai toleranţi, deşi ele „murdăresc” în egală măsură frumuseţea limbii române. Aşa deci, în condiţii reale, haideţi să ne folosim de răul „de afară”, ca să-i cultivăm copilului nostru simţul mîndriei pentru o limbă maternă vorbită corect şi frumos.
Fata Desculţă, atît de tare nu-l observăm că uneori chiar şi eu sunt tentată să îmbrac o fustă care nu corespunde nici gusturilor nici stilului meu, dar cînd mă uit în oglindă mi se pare că nu-i chiar aşa de rău. Din fericire, mai departe de 5 metri de oglindă n-am îndrăznit să mă fudulesc cu asemenea veşminte, în care tot cîndva am avut reaua inspiraţie să înfund nişte parale bune. Mai bine cumpăram nişte cărţi.🙂
Butonul like există, dar probabil e accesibil doar blogerilor din reţeaua wordpress.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: