Antepostscriptum

Proprietatea privată şi copiii

Posted on: 2011/10/07

Cuvînt înainte

Moldovenii au învăţat să folosească expresia „proprietate privată”.

***

Undeva pe la Ciocana, erau odată două case vecine – una albă şi alta roşie. Case noi, frumoase, avînd curţile dotate cu diferite chestii atractive şi distractive pentru copii, cu arbuşti sădiţi pe marginea trotuarului, cu gazoane şi cu flori, cu bănci vopsite în verde şi cu mese pe lîngă care numaidecît fac de serviciu cîte un coş de gunoi. Ce mai, de-o dragoste! Şi pentru că casele sunt noi, sunt populate preponderent de persoane tinere care, dacă şi-au luat casă, ce mai au de făcut: corect, copii! Aşadar, curţile caselor vecine sunt pline de copii care prietenesc între ei, merg poate la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau, dacă sunt prea mici, pur şi simplu se plimbă împreună. Într-un  cuvînt copilăresc împreună. Dar să ne întoarcem la chestiile atractive şi distractive: dacă casa albă are topogan şi batut, casa roşie are balansoar şi mai multe scrînciobe, aşa că copiii de la casa albă, cînd se satură de topogan, merg la balansoarul din curtea casei roşii, iar copiii din casa roşie vin la topoganul din curtea casei albe, cînd se plictisesc de scrînciobele şi balansoarele lor. Pe de altă parte, şi mămicile obişnuiesc să-şi plimbe odraslele prin ambele curţi şi să poposească cînd ici, cînd colo ca să mai schimbe o vorbă-două.

Şi toate ar fi minunate dacă nu s-ar fi găsit în casa roşie o singură mătuşă, una singură, dar hai mai bine să-i zic babă: o babă-jandarm, căreia numai ei singură îi pasă de toate, dar mai ales de proprietatea privată. Ea iese în fiecare seară la plimbare, da, da – în fiecare seară, deşi n-are nici copii, nici nepoţi şi nici măcar cîine, dar mărog, nu poţi să interzici omului să ia o gură de aer liber. Numai că în schimb gura ceea sloboade cele mai frumoase şi mai dulci „urări de bine” locatarilor din casa albă care îndrăznesc să se folosească de proprietatea privată a celor din casa roşie.

1.  Vreo cinci-şase băieţei se joacă de-a prinselea prin curtea casei roşii. Unul prinde, ceilalţi fug de se împiedică. Cad, rîd, fruntea le e udă de atîta alergătură. Maturii îi admiră cu zîmbetul pe buze şi cu un fel de melancolie în ochi, aducîndu-şi aminte de propria copilărie.  Iată că unul din băieţei mai-mai să fie prins, toţi stau cu sufletul la gură ca la un film de acţiune – ce-o să urmeze, ce-au  să facă mai departe, îl prinde, nu-l prinde?-  dar el găseşte salvarea lund-o de-a dreptul prin gazon şi, împiedicîndu-se de un arbust, reuşeşte totuşi s-o tulească şi să scape. Toţi răsuflă uşuraţi. Deodată, o voce scîrţîită răsună cu ecou peste veselia copiilor, rupînd-o brusc:

– Măi, băiete, măi? Tu di şi alergi pi aişi? Ai văzut şi-ai făcut? Iaca ai rupt o creangă! Neruşinatule! Şi ti mai învaţă mă-ta acasă? Şi ti mai învaţă la şcoalî?

Băieţelul a avut cîteva momente de ezitare, dar copiii din ziua de azi nu mai sunt, slavă domnului, cei de pe vremea coilăriei noastre  cînd puneam nasul în pămînt şi începeam a boci la fiecare dojană a vreunui matur – ei sunt isteţi şi descurcăreţi, aşa că băiatul şi-a apărat poziţia, începînd să-i explice babei situaţia:

– Doamnă, noi ne jucăm de-a prinselea. Dacă fugeam pe trotuar, mă prindea! (aici băieţelul a făcut ochii mari şi a împins mîinile în părţi, semn că nici nu înţelege cum putea să procedeze altfel şi cum de cineva nu a priceput cum stau lucrurile) Şi eu am fugit pe de-a dreptu’.  (apoi, apropiindu-se de arbust şistudiind crenguţa ruptă, cu un glas puţin sugrumat şi cu părere de rău:) Da, am rupt o creangă (a ridicat ochii spre babă), îmi pare rău, n-am să mai fac.

Pe măsură ce explicaţiile băieţelului înaintau, faţa babei se făcea roşie, apoi aproape stacojie, probabil pentru că baba tot a fost obişnuită ca copiii să nu găsească argumente „cînd vorbesc cei mari” şi să pună nasul în pămînt. Ideal pentru ea ar fi fost ca băieţelul să izbucnească în plîns şi să îngîne printre lacrimi „mamaaaaaaa, ha, ha, a…”. Dar, supărată că vremile s-au schimbat, baba a urlat:

– Marş de-aişi, neruşinatule! Tu niş nu eşti din ograda asta! Tu distruji proprietatea privată!

Baba n-avea spume la gură, în schimb ochii erau tulburi şi faţa schimonosită. Băieţeii au lăsato să-şi verse veninul şi au plecat să se joace ceva mai încolo.

2. Altădată, o mămică din casa albă dădea în scrînciob o fetiţă de vreo zece luni. Baba-jandarm a atacat-o fără menajamente:

– Voi nu sunteţi din ograda noastră! Voi nu plătiţi pentru reparaţii, da staţi numai la noi. Şi, n-aveţi ograda voastră?

Mămica nu dorea să-şi pună mintea cu baba, de aceea a răspuns:

– Doamnă eu nu vreau să mă cert cu dumneata. E vorba de copii.

Starea babei a devenit asemănătoare cu cea din povestioara precedentă, puteţi s-o recitiţi ca să vă aduceţi aminte:

– Iaca, de-am n-ari şi spuni. Vin aişi tăţi, tăţi… Asta-i proprietate privată!

N-am mai aflat care „tăţi” vin în ograda lor, dar am înţeles că proprietatea privată e sfîntă.

3. Cîteva mămici se lăudau cu odraslele lor lîngă scrînciobe. Copilaşii, deja răsăriţei – de vreun an jumate-doi, se dădeau huţa.

– Da, spune toate deja. Repetă ca un papagal, se laudă o mămică.

– Şi al meu tot vorbeşte. Ştie şi poezia cu „gîşte-gîşte! ga, ga, ga!…”

– Seeerios? Braaaavo!

– Da’ noi deja suntem fără scutec. Ne cerem la oală, nu întîrzie să se laude alta.

– Ei da? Da cît aveţi?

– Un an şi trei luni, a răspuns mămica cu mîndrie în glas.

– Aşa de bravo sunteeeeţi!

Tocmai atunci, de parcă ar fi vrut să facă o confirmare a celor spuse de mămica sa, fetiţa acesteia se apucă de şorţi şi strigă:

– Mamiii! Pipiiii!

Mamă-si desigur că nu i-a dat în cap să poarte oala cu sine, nimeni nu face aşa, doar sunt copii, aşa că a înşfăcat odrasla şi i-a dat chiloţeii în jos chiar sub gard, ceva mai într-o parte de grup. Abia reuşise copilul să se uşureze şi mamă-sa abia începuse să-i zică „bra…” că baba-jandarm a şi apărut de după colţ:

– Aţi făcut veceu aişi deam!

Şi dăi înainte  cu proprietatea privată. Mama, nedumerită, dar educată în spirit comsomolist, s-a îndepărtat încet, ruşinată. Din două motive era nedumerită şi fetiţa: o dată că a văzut cu ochii ei cum cineva a îndrăznit să strige la mami şi a doua oară pentru că s-au găsit şi dintre cei care nu se bucură că ea n-a făcut pipi în chiloţei.

***

Undeva pe la capătul Buiucanilor se înalţă o casă de o frumuseţe rară. Nici nu se compară cu cele de la Ciocana despre care v-am vorbit anterior. Teren de joc pentru copii, nou-nouţ, parcare, pavaj frumos –  pe  toate le are casa de la Buiucani. Şi pe lîngă toate acestea, casa de la Buiucani mai are şi camere video instalate de jur împrejur şi, pe deasupra, curtea îi este înconjurată de cel mai frumos gard de fier. Porţile casei se înalţă, triumfătoare, spre cer. Numai că… sunt încuiate. Un lacăt de toată frumuseţea, demn de frumoasa casă de la Buiucani, atîrnă greoi de fiarele noi-nouţe. Cred că aţi ghicit de ce, doar sunteţi moldoveni, ce mama dracului! Pentru ca să nu intre copiii din ograda vecină şi să nu „violeze proprietatea privată”. Lîngă lacătul de la poartă atîrnă şi un anunţ, care ne informează că intrarea e pe la parcare. Iaca aşa – pe la parcare, oameni buni, să mirosiţi de fiecare dată cînd îţ veni de la lucru sau veţi ieşi la plimbare, sau veţi veni în ospeţie, să mirosiţi coşurile de gunoi, noi-nouţe, dar din această cauză nu mai puţin mirositoare. Iar copiii, bineînţeles că copiii, care sunt cele mai inginioase fiinţe dintre toţi homo sapienşii, nici nu vor îndrăzni şi nici nu se vor pricepe să intre pe la parcare.

Tot după schema asta, moldovenii îşi construiesc case cu două etaje şi trăiesc „în sarai”. Probabil se tem să nu-şi violeze propria proprietate privată.

PS. Un singur lucru n-au casele cele noi, atît cele de la Ciocana, cît şi cea de la Buiucani – umbră. Nici un copăcel nu se zăreşte în jurul lor. Şi de aceea, pe căldurile dogorîtoare ale verii, locatarii caselor respective sunt pur şi simplu nevoiţi să încalce proprietatea privată a caselor vecine, mai vechi. Ei, da parcă acolo se găsesc din cei care să se supere pe atîta lucru?

4 Răspunsuri to "Proprietatea privată şi copiii"

Da să aibă și baba bani? ce gard ar pune?🙂

poate de pus babele la hotare, în loc de grăniceri? iaca nu m-am gândit la asta🙂

Eu locuiesc/iam in asa o casa, cu asa o baba. Am si scris despre ea. Avem si gard. Uneori e suparator, dar exista si partea buna a unui asemenea comportament. Este greu cand locatarii isi amenajeaza din propriii bani terenul, iar restul vin si beneficiaza, si nu intotdeauna corect si cu grija. Scranciobul platit de noi a fost stricat de copiii din curtea vecina, iar cativa tineri tot de prin alte curti obisnuiau sa bea bere si sa fumeze (aruncand pe jos kistoacele) pe bancile cumparate si vopsite de noi. Evident, parintii lor nu pot fi responsabilizati financiar nicicum.

Aici, pe de alta parte, vad reguli stricte referitor la ce se poate si ce nu: cand la vecinii mei au venit copiii in vacanta, m-au rugat frumos sa le permitem sa parcheze pe locul care-i al nostru si-i liber (avem 2 locuri, dar 1 masina). Moldovenii nici nu se gandesc la asa ceva, parcheaza, si inca si se revolta daca le spui ceva: da shi, l-ai cumparat?? Alta vecina si-a cerut vreo 5 minute scuze pentru ca a hamait la mine canele ei, de la balcon. Pentru ca daca eu ma plang, s-ar putea ori sa-i ia cainele, ori daca sta la gazda, s-o roage stapanul sa plece in alta parte.

Cu alte cuvinte, copiii nostri, da, vrem sa se joace si in alte curti, dar linistea oamenilor care locuiesc acolo tot nu-i de neglijat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: