Antepostscriptum

Visul cu vise

Posted on: 2012/02/28

Se făcea că eram la un bazin de apă artificial care se curăţa după fiecare duzină de vizitatori şi se afla într-o încăpere largă. Îmi aşteptam rîndul. Cînd acesta mă ajunsese, intrasem, cu încă 11 persoane în bazinul golit de apă, care trebuia să se umple pe parcurs, dar se umplea nu izvorînd de undeva de la temelie, ci apa curgea din tavan, ca o ploaie deasă, cu stropi mari. Aşteptam ca bazinul să se umple, dar stropii erau atît de deşi şi de mari încît nu puteam ţine ochii deschişi, aşa că i-am închis şi, adormind, am visat.

Era parcă ziua mea de naştere şi casa era plină de oaspeţi care îmi aduseră fel de fel de cadouri, pe care nici nu găseam loc unde să le depozitez. După ce au plecat toţi aceşti oameni, în casă era un talmeş-balmeş cumplit, nu aveai pe unde călca. Şi eu m-am apucat să fac ordine, cînd a intrat soţul meu şi, prinzîndu-mă de mînă, mi-a zis că el încă nu mi-a dăruit cadoul lui, să merg adică să mi-l dea. Mi-a legat o panglică la ochi şi mă ducea undeva aşa, de mînă şi cu ochii acoperiţi. Merserăm mult şi eu începui să mă jelui că sunt obosită, oaspeţii, bardacul din casă…, dar el mă trăgea din urmă şi-mi tot spunea: „Mai e puţin, încă puţin…” Obosită cum eram, am adormit şi am visat că…

…Că sunt bărbat şi anume Ştefan Paul, al lui Parizianu, personajul lui Marin Preda, şi că merg, împreună cu moşul meu, Ilie Moromete, spre Bucureşti, într-o căruţă de unde mă uitam în urmă unde am lăsat satul natal, Siliştea Gumeşti şi fata care mi s-a dat cu numai o seară în urmă. Dar nu-mi părea rău nici după sat, nici după fată, căci ştiam deja că voi ajunge jurnalist la un mare ziar şi că mă voi îndrăgosti de o altă fată, Luchi, sora unui coleg de la ziar şi că fata aceea, aşa orăşeancă cum e, n-o să se gîndească mult şi n-o să lase la ea pe cei doi bucureşteni care-i fac curte, ci o să mă aleagă pe mine ca să fiu primul ei bărbat. Ştiu chiar şi ce o să fie mai departe, în al doilea volum, pe care Preda nici nu l-a scris, dar eu, care sunt acum Ştefan Paul, ştiu că Luchi se va mărita totuşi cu doctorul Munteanu, dar tot pe mine o să mă iubească şi am să devin amantul ei şi o să fim împreună mereu… Tot gîndindu-mă la ce mă aşteaptă acolo, în capitală, în hurducăturile căruţei, am adormit, întocmai ca în roman, şi am visat…

…Că sunt Guliverul lui Jonathan Swift şi, printr-o întretăiere de circumstanţe obscure, am nimerit într-o ţară stranie, Moldova se numea, şi ţara asta era împărţită exact în jumătate de o prăpastie care se mărea şi se adîncea treptat tot mai mult, într-un mod bizar şi anume prin faptul că jumătate din populaţia ei, înfigînd nişte cîrlige în trupul ţării, o trăgea spre est, iar cealaltă jumătate, prin aceeaşi metodă, o trăgea spre vest. Pe mine, Guliver, această privelişte m-a întristat foarte şi mi-am acoperit ochii ca să n-o mai văd, dar am simţit, la un moment dat, că cineva mă împinge şi că alunec în prăpastie. Cădeam, cădeam, cădeam… cînd mi-am dat seama că iată, acesta este sfîrşitul, căci ajungînd la fundul prăpastiei, acolo îmi găsesc moartea. Dar m-a salvat un gînd spontan: e doar un vis!

Şi m-am trezit! Iată-mă, Ştefan al lui Parizianu, ajuns mare jurnalist, stau într-un apartament confortabil, la un birou de lemn de brad, cu cafeaua preparată de Luchi în faţă şi scriu un articol pentru ziarul Ziua. Sunt foarte fericit, doar mi-am dorit toată viaţa să scriu, lasă că poate n-am ajuns scriitor, dar tot scriu… E bine şi aşa! Dar fericirea mea n-a durat…, căci mi-am dat seama că e doar un vis!

M-am trezit, dar nu înţelegeam de ce nu pot să deschid ochii. Aaaa, da, eram legată la ochi! Dar nu mai mergeam, semn că ajunsesem. Ion mi-a scos legătura  de pe ochi şi am văzut că eram pe o creastă de deal, iar în faţa mea şi a dealului era o sferă gigantică, cu numeroase gropi, nişte cratere. „Ce-i asta?”, îl întreb. „Cadoul meu! Luna! Îţi dăruiesc luna de pe cer, căci toţi bărbaţii se văjnicesc a o face pînă a se însura, iar eu am vrut să-ţi arăt că mă pot ţine de cuvînt.” „Dar… nu se poate!”, îi spun eu nedumerită. „E imposibil aşa ceva!””Ba nu, uite!, îmi zîmbeşte Ion, e a ta!” „Nu, nu, nu cred! E imposibil!”….

…”Nu, nu, nu!!!”, mă înecam în bazinul cu apă care se umpluse între timp şi dădeam din mîini şi din picioare, pentru că nu puteam înota. Am zărit echipa de intervenţie sărind să mă salveze, dar mi-am dat seama că e prea tîrziu, căci simţeam că mor… Deodată am auzit, foarte aproape, un plîns de copil, un scîncet care îmi era foarte familiar, încercam să-mi aduc aminte de unde-l cunosc. Mă chinuiam să înţeleg şi chinul acesta m-a făcut să uit de moarte, m-a salvat…

Raluca se trezise şi scîncea.

– Asta mai cred.

Am luat-o în braţe şi am simţit mîinile ei încolăcindu-se pe după gîtul meu. Iată-l, colacul de salvare…

 

1 Response to "Visul cu vise"

Vis – vis, dar cine se pricepe la talmacit?)

Bravo Raluca! Sa va traiasca!
Te-a ajutat si te-a salvat, mititica), si sa te ajute,
adica pe ambii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: