Antepostscriptum

„Templierii. Istorie şi mistere” de Cristian Tiberiu Popescu

Posted on: 2012/03/19

Cartea mi-a prilejuit o revizuire a istoriei celor şapte şi chiar opt (dacă e să ţinem cont şi de ultima încercare care nu şi-a atins finalitatea) cruciade, o perioadă istorică destul de sîngeroasă, cînd creştinii duc lupte repetate petru cucerirea Ţării Sfinte (Palestina) de la musulmani şi instaurează Regatul Ierusalimului, dar mai ales cartea vorbeşte despre cel mai prestigios şi unul dintre cele mai misterioase ordine călugăresc-militare din istorie: „Ordinul Templier” sau „Sărmanii cavaleri ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon”. Încă de la întemeierea sa, ordinul a fost plin de taine care au născut, de-a lungul istoriei, numeroase legende, dintre care cea mai larg răspîndită şi discutată a fost cea a cavalerilor ca au căutat Graalul, în posesia căruia se presupune că tocmai templierii ar fi intrat, date fiind săpăturile care iarăşi se presupune că templierii le-ar fi făcut în Templum Solomonis (Moscheea al-Akşa) şi Templum Domini (Cupola Stîncii)- sediile lor încă la începutul apariţiei Ordinului, care, în anul inaugurării sale, 1118, număra 9 membri, componenţă ce rămîne neschimbată timp de nouă ani, de unde a şi apărut întrebarea logică: cum îşi onorau templierii, fiind în număr atît de restrîns, scopul declarat pentru care a luat fiinţă ordinul – protecţia pelerinilor creştini spre locurile sfinte? Se presupune că tocmai în aceşti nouă ani au făcut cei nouă templieri săpăturile sub templurile în care îşi aveau sediile, unde ar fi descoperit vechi scrieri care au stat la baza doctrinei secrete templiere, ce se presupune că avea rădăcini gnostice ducînd pînă la zeiţa egipteană Isis. Desigur, nu toţi templierii au fost iniţiaţi în ideile secrete, ci doar cei „aleşi”, sau, mai bine zis „a doua oară aleşi”, căci aleşi se considerau toţi cei ce dădeau jurămîntul de intrare în ordin, adică de sărăcie, supunere şi castitate.
Spectaculosul proces al templierilor, condamnaţi pentru motive neîntemeiate şi prost argumentate, torturaţi şi arşi pe rug numai pentru îndeplinirea unui moft (dar şi a unor ţeluri precise, materiale) al lui Filip cel Frumos care, pentru anume acest scop, merge atît de departe încît îşi instituie propriul papă, Clement al V, e şi ea o parte captivantă a cărţii.
Aflăm, de asemenea, ca curiozitate (pe lîngă atîtea altele) despre inovaţiile introduse de templieri în sectorul bancar (!!!), şi anume acea a scrisorii de credit care permite beneficiarului să nu poarte sume mari de bani asupra sa (într-o perioda cănd drumurile erau atît de periculoase), ci să şi-i recapete, acolo unde avea nevoie, de la sediile templierilor.
O mulţime de fapte istorice, unele din ele probabil transformate, intenţionat sau nu, în legende, ca cea a lui Papa Ioan al VIII, care era, de fapt, papesă, căci, la un moment dat, cade, în timpul unei procesiuni religioase, şi… dă naştere unei fetiţe, care moare alături de mama sa imediat după naştere.
Reîntîlnesc aici legenda dăţii anului care mă interesează pe mine în mod special pentru că e data zilei mele de naştere: e vorba despre data solstiţiului de vară, 23 iunie, cînd „lumina învinge întunericul”, fiind cea mai lungă zi, „victoria soarelui”, şi cînd porţile cerului se deschid şi lumea de „dincolo” se întrepătrunde cu lumea reală, idee pe care o întîlnisem pentru prima dată la Mircea Eliade în „Noaptea de Sînzîiene” şi mă captivase. Aici e redată în contextul respectului special pe care îl veau templierii anume pentru Evanghelia lui Ioan, şi pentru cei doi Ioani: evanghelistul şi botezătorul, ce se sărbătoresc, la catolici, la cele două capete de an cu solstiţii: de iarnă şi de vară. Se presupune că stima templierilor anume pentru acest evanghelist converge în convingerea că Ioan ar fi fost apostolul ales de Isus pentru a-i transmite ştiinţa cea adevărată, în care pot fi iniţiaţi doar aleşii (idee gnostică), pe cînd, la celălalt capăt, Petru e cel ce a propăvăduit pentru profani o ştiinţă superficială, căci aceştia fiind incapabili a înţelege ştiinţa cea adevărată, trebuiau să trăiască deasemenea în supunere şi împăcare cu divinitatea, de rînd cu cei aleşi, păstrîndu-se astfel stabilitatea şi liniştea în întreaga lume.
O latură discutată a istoriei templiere, alături de luptele lor vitejeşti, cu sacrificarea pînă la moarte, a fost şi presupusa legătură a lor cu musulmanii, care a fost unul dintre capetele de acuzare cele mai puternice împotriva lor. Astfel de relaţii ar fi putut fi totuşi reale, găsindu-se diferite similitudini între ordinul assasinilor şi cel templier, dar şi prietenia evidentă a templierilor cu unuii musulmani, chiar dacă luptau împotriva lor. E vorba, mai degrabă, de o oarecare simpatie pe care aceştia au manifestat-o pentru spiritul cavaleresc al unor musulmani, care înţelegeau, ca şi templierii, să nu-şi încalce cuvîntul şi onoarea, acestea fiind caracteristicile de bază ale membrilor ordinului, fapt pentru care aceştia au fost garanţi în timpul armistiţiului cu Saladin.
O mulţime de alte lucruri curioase şi impresionante aflăm din cartea lui Cristian Tiberiu Popescu (de ex. înclinaţia spre ocultism şi alchimie), dar ceea ce m-a făcut să-i stimez pe îndepărtaţii templieri („părinţi” ai masonilor, după unele izvoare; în carte găsim şi legenda lui Hiram şi începuturile masoneriei, sub protecţia, întradevăr, a templierilor) a fost spiritul de dreptate, curaj, onoare şi demnitate pentru care au optat întotdeauna aceştia, uneori în mod absolut neverosimil, calităţi atît de rare, aproape inexistente în ziua de azi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: