Antepostscriptum

Două romane

Posted on: 2012/04/12

Primul l-am citit pentru că face parte dintr-o listă cu 100 cele mai bune romane din toate timpurile pe care am început s-o bifez. E vorba de „Great expectations” a lui Charles Dickens.
O poveste pe care cred că o visează probabil aproape fiecare dintre noi, despre o avere colosală căzută ca din cer pe capul unui biet băiat oropsit de soartă şi de soră-sa, în tutela căreia a rămas după moartea părinţilor şi care, printre alte pozne pe care le face orice băiat de vîrsta lui, a hrănit odată un ocnaş fugar, la rearestarea căruia mai apoi asistă. Aceluiaşi băiat i-a căzut pe spate „povara” de a o distra pe domnişoara Havisham, o bătrînă mireasă bogată care va rămîne înbrăcată în straiele albe pînă la uzura lor completă, pînă la albirea părului său şi chiar pînă la moartea sa, pentru că nu poate trece peste drama sa de a fi fost lepădată de iubitul ei chiar în ziua nunţii. Mai mult ca atît, îi implică şi pe alţii în această dramă, de exemplu pe copila pe care o ia de suflet şi o învaţă să fie rece şi lipsită de sentimente pentru toţi din jurul ei, răzbunîndu-se, prin ea, pe neamul bărbaţilor. Anume de această fata de gheaţă se îndrăgosteşte tînărul nostru şi, printre altele, pentru că nu cunoaşte numele binefăcătorului său, bănuieşte şi este aproape convins, că acesta nu poate fi altcineva decît năravul mofturos şi straniu al domnişoarei Havisham pe care a distrat-o un timp.
O mulţime de poveşti încîlcite despre provenienţa banilor, dar şi a fetei de care se îndrăgosteşte eroul principal, precum şi despre descoperirea unor crime se întretaie de-a lungul poveştii, iar deznodămîntul lor nu coincide şi cu sfîrşitul cărţii, probabil pentru că romanul nu este numai unul de aventuri, dar şi unul cu o morală anume, pe care eu am înţeles-o ca fiind aceea că omul poate fi fericit numai prin munca şi strădaniile sale.
Nu pot să nu vorbesc despre personajul care mi-a plăcut cel mai mult, şi anume: domnul Wemmick, secretarul administratorului banilor eroului. Mi-a plăcut probabil pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu ca el: omul care poate separa obligaţiunile sale de serviciu şi aparenţele create în cadrul acestuia de viaţa sa privată. Autorul a plăsmuit un tabloul ideal al omului-maşină, care îşi schimbă imediat atitudinea şi sentimentele de cum păreseşte oficiul unde lucrează. Am fost fascinată să-l urmăresc, probabil pentru că nu cred că aş putea să întîlnesc vreodată în realitate asemenea om şi chiar mă îndoiesc că acesta există, deşi mult prea mulţi pretind a fi ca el.
Aşadar, am bifat romanul cu pricina în lista mea (Plăcerea asta, de a bifa, nu ascund că la mine e cam exagerată şi uneori total nepotrivită. Desigur, nu mă refer la cărţi.).

Dar să trecem la al doilea roman. Am deschis paginile lui absolut întîmplător şi, pentru că nu ştiam nimic nici despre autor, nici despre carte, am citit cîteva rînduri ca să-mi dau seama de stilul lor. Ei bine, după ce le-am citit, acele cîteva rînduri, m-am aşezat mai comod şi am mai citit cîteva capitole, iar seara, după ce mi-am adormit copilul, am reuşit să dau gata jumătate din primul volum… Adevărat că n-am prea dormit în noaptea aceea, dar cine se plînge? Nu eu.
Deci, vă recomand romanul „Bîlciul deşertăciunilor” de William Makepeace Thackeray . Da, mi-e foarte ruşine, n-am ştiut despre aceasta capodoperă pînă nu demult şi nu ştiu unde-mi erau urechile cînd am trecut-o la literatura universală. În fine, m-am recuperat şi am citit-o. Povestea a două fete care dacă ar fi combinate între ele, s-ar obţine o minune de fiinţă inteligenţă, modestă, frumoasă, isteaţă şi virtuasă. Dar, vai, din păcate trebuie să separăm calităţile lor bune şi, la ele, să adăugăm nişte însuşiri rele ca să obţinem o viperă inteligentă şi vicioasă (Rebeca) şi o frumuseţe de fată modestă, virtuoasă şi cam… prostuţă (Amelia). Povestea acestora, cu numeroase intersecţii, intrigi şi momente captivante, se întinde de-a lungul a mai bine de opt sute de pagini în care autorul se foloseşte de ea pentru a descrie societatea engleză din preajma şi de după renumitul an 1815 în care a avut loc bătălia de la Waterloo. Abia pe la capătul celui de-al doilea volum începusem să mă plictisesc, dar mi-am revenit numaidecît şi am sorbit şi ultimele capitole. Poveştile ca poveştile, dar stilul autorului e cel care m-a cucerit, pentru că întotdeauna am admirat maniera subtilă şi ironică a portretiştilor unei societăţi îmbîcsite de nimicnicii şi deşărtăciuni, aşa cum povestitorul însuşi iubeşte să se exprime.
Încheierea e reprezentativă pentru morala cărţii: „Ah! Vanitas Vanitatum!” Care dintre noi e fericit? Care dintre noi are ce-şi doreşte sau, atunci cînd are, este oare şi mulţumit?”
Profitaţi de vacanţă şi luaţi în mînă o carte, eventual una din acestea două. N-o să vă pară rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: