Antepostscriptum

Poveşti moldoveneşti: Soţia unui om de treabă

Posted on: 2012/05/31

Îmi dau seama că am sărit de cîteva ori peste ultima parte a trilogiei deceurilor, pe care o ţin încă în ciorne, dar spiritul meu de „scriitor” (nu în sensul larg acceptat, ci cel de „om care scrie”) liber şi neangajat îmi cere să las valorile într-o parte şi să scriu despre lucrurile care mă zgîrîie serios la moment, pentru că am ajuns în punctul culminant din care nu mai pot accepta bădărănia moldovenească sub insigna „наглость второе счастье”. Dar am să revin mai tîrziu, pe parcursul „poveştilor moldoveneşti” la acest aspect al problemei, azi însă vreau să încep cu povestea unui om (poate că) de treabă, pus în slujba comunităţii, care a avut nepotrivita inspiraţie de a-şi alege o soţie nu prea de treabă.

Pe Tatiana am cunoscut-o cu vreo 6-7 ani în urmă. Fusese angajată (este tocmai expresia potrivită) la întreprinderea la care lucram pe atunci, într-un alt serviciu decît al meu, dar, pentru că nu aveau locuri în birourile lor, au aşezat-o, temporar, la noi în birou. Printre altele, fusesem atenţionaţi să „ne ţinem limba după dinţi”  în prezenţa ei, presupunîndu-se că toţi înţeleg ce înseamnă termenul, pentru că este soţia unui domn de la anticorupţie. A intrat în birou cu un aer sfidător de doamnă distinsă şi s-a aşezat la locul ei. Probabil pentru că eram singura vorbitoare de limbă română şi mai apropiată, ca vîrstă, de ea, Tatiana „a intrat în vorbă” cu mine. Pentru oameni neameninţaţi ca dînsa nu puteau să existe bariere, aşa că nu prea se ţinea de principiul pe care ni-l recomandaseră şefii nouă. Interesul său primar se referea la „la legile nescrise” din întreprindere. Eram prea naivă şi tînără ca să înţeleg ce vrea de la mine, plus că nu activam nici eu de prea mult timp pe acolo ca să-i pot răspunde, efectiv, la întrebare. Şi nici nu prea mă interesa chestia în sine. Credeam că serviciul presupune lucrul conştiincios şi îndeplinirea obligaţiilor. Atît. Dar Tatiana probabil ştia că respectarea „legilor nescrise” îţi pot aduce mai mult folos şi chiar te pot propulsa mai sus decît respectarea principiilor pe care mi le impusesem eu.

Înainte de a afla alte lucruri interesante despre Tatiana, din chiar gura ei, mi-am dat seama de unele lucruri din propriile observaţii, aşa naive şi neexperimentate cum erau. Tatianei i se aducea, doar din cînd în cînd, un registru pentru a fi completat, cel mai simplu din cîte se găseau în serviciul respectiv, sarcină pe care însă se învrednicea s-o execute cu destule greşeli pentru ca registrul să-i fie adus încă mai rar. Pe de altă parte, nu era criză de volum de lucru în serviciul în care activa, pentru că fetele se plîngeau mereu că nu reuşesc şi că ar mai avea nevoie de oameni. Deci, era nevoie de vreo Tatiană, însă probabil de una ceva mai competentă. Cu toate acestea, Tatiana nu era nici eliberată, nici transferată şi stătea bine pe scaunul ei din biroul nostru. Golul dintre completările registrului pomenit îl umplea cu vorbă, fata nu era prea discretă, deşi, după părerea mea naivă şi neexperimentată, ar fi fost în poziţia de a fi.

Pentru început am aflat cîte ceva despre familia ei, amănunte pe care propria discreţie nu mă lasă să le recit, e de reţinut însă respectul pe care îl arăta soţului, bărbat deştept şi isteţ, din vorbele ei, „care ne-a ridicat pe noi, pe toţi”. Momentul probabil că are o oarecare greutate, cel puţin în ochii ei şi al rudelor ei, dar şi al nostru, dacă e să-l privim dintr-o altă perspectivă. Nu a întîrziat să mă pună la curent şi cu posesiunile cîştigate de soţ, cu toate că nu am manifestat nici un interes în acest sens, posesiuni „scrise pe numele meu şi a părinţilor, ca să nu bată la ochi.” Pe parcursul acestor confesiuni, simţeam că naivitatea mea începe să dea îndărăt şi că încep să fiu iniţiată în adevărata viaţă moldovenească. Eram însă oarecum stînjenită de „dezlegarea ei la vorbă” şi mă întrebam dacă îşi dă seama iubitul ei soţ despre limbuţia iubitei sale soţii.

Cu toate că era destul de deschisă cu mine, fără a fi cumva încurajată pentru asta, probabil că conştiinţa propriei imunităţi morale şi sociale îi permitea să mă discrimineze, într-o oarecare măsură, făţiş. A fost sincer mirată să afle într-o zi că nu eram orăşeancă şi că o fată de la ţară poate să se îmbrace elegant şi să vorbească „frumos”. Observaţia m-a tulburat un pic, dar am hotărît să nu dau curs furiei mele, pentru că, în sinea mea, cu toate că eram „fată de la ţară”, mă consideram mai presus de mentalitatea ei oligarhică. Tatiana sfida chiar şi regulile întreprinderii, întîrziind în fiecare zi şi chiar lipsind ore întregi de la locul de muncă, în căutarea unei piese de lenjerie „speciale” pe care mi-o etala cu dezinvoltură la revenire. Cînd a fost atenţionată de către una din colegele mele, care nu mai puteau suporta comportamentul ei, că ar putea avea probleme cu directorul care iubea disciplina, s-a întors cu şi mai multă nonşalanţă spre aceasta, cu replica: „Cu directorul mă lămuresc Eu.” Pentru marea majoritate a noastră, era foarte clar că acel Eu se scrie cu majusculă nu numai în închipuirea Tatianei, dar şi a lor însăşi.

Cel mai şocant a fost pentru mine să aflu ideiile noii mele colege de birou despre ordinea socială pe care şi-ar dori-o. Se simţea „deprimată, şi-şi strica dispoziţia” în fiecare dimineaţă cînd vedea cerşetori şi oameni săraci, în drumul său spre serviciu. Considera că aceştia trebuiau să fie scoşi la periferiile oraşului, în raioane speciale („rezervaţii”, cum le poreclisem eu imediat, în mintea mea), ca să nu deranjeze „crema” societăţii. Probabil scumpa mea colegă trăia într-o lume care nu-şi prea dădea seama că o asemenea  izolare ar lăsa aproape pustii străzile oraşelor, pentru că majoritatea muritorilor de rînd în ţara noastră trăiesc din venituri sub nivelul normal de existenţă.

În cele din urmă, am fost salvată de o izbucnire în faţa Tatianei, de un nou capriciu al ei. A dorit să fie transferată într-un serviciu „mai prestigios”, în care a şi fost mutată cu grabă, dar unde, de asemenea, nu s-a reţinut, pentru că „Romca mi-a cumpărat o afacere”, după cum se lăudase unei alte colegi de-ale mele care o întîlnise în oraş.

Nici nu e cazul să fac concluzii, aceasta este abordarea mea tipică, de fapt: consider că faptele vorbesc de la sine şi fiecare este liber să le atribuie sensurile generate de propria conştiinţă, moralitate şi cultură.

Istoria nu este nouă şi poate că vă sună familiar, dar este trăită de mine personal şi, la momentul de faţă, pune începutul unei epopei personale despre splendorile ţării mele, epopee care a fost generată de o persoană pe care am cunoscut-o mult după Tatiana, chiar zilele acestea, şi despre care, negreşit, am să ajung să scriu, pentru că nerozia tupeismului moldovenesc pune capac răbdării mele şi spiritului meu pacifist.

Poate că aceste poveşti premergătoare articolului „De ce Moldova?” din trilogia despre care vă vorbeam, sunt chiar necesare pînă a-l publica.

 

2 Răspunsuri to "Poveşti moldoveneşti: Soţia unui om de treabă"

deprimant rau

ei, nu mai spune, aceste lucruri ne sunt aproape familiare. nimic nou, cum am mai spus.
şi totuşi, vreau să mai vorbesc o dată despre asta, chiar dacă repet poveşti ştiute de fiecare dintre noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: