Antepostscriptum

Poveşti moldoveneşti: „M-am măritat udacina…”

Posted on: 2012/06/05

Azi facem cunoştinţă cu Marina. Nu prea multe sunt lucrurile pe care pot să vi le spun despre Marina, poate doar că la cei 22 de ai săi are doi copii şi că pare să fie o gospodină de treabă, dar o discuţie pe care s-a întîmplat să o am cu dînsa, în urmă cam cu vreun an, m-a făcut să înţeleg că Marina este reprezentanta tipică pentru o categorie destul de încăpătoare de moldovence. Nu intenţionez să fac reclamă sau antireclamă categoriei date, doar s-o descriu, deşi cu greu pot scăpa de senzaţia că mi se netezesc şi mie creierii în prezenţa membrilor unei astfel de categorii. În general, sunt femei la locul lor, în sensul moldovenesc al expresiei, şi tot în acest sens au o concepţie adecvată despre viaţă. Eu nu mă lenevesc însă să vorbesc despre lucruri „normale” şi neimpresionante, acestea sunt parte din viaţa noastră, la urma urmei, dar, cu toată toleranţa noastră, generată mai ales de obişnuinţă, haideţi să ne mai uităm o dată la ele şi să le privim aşa cum sunt, în esenţa lor. E vorba în această poveste moldovenească despre cum înţeleg o bună parte din femeile noastre nu numai priorităţile, dar şi însăşi sensul vieţii. Eu eram cea care spera credea că aceste femei au fugit cu vreo două generaţii înaintea mea, dar iată că le-am găsit şi după mine.

Proaspătă mămică, mă plimbam cu Raluca prin împrejurimile blocului nostru, cînd am zărit-o pe Marina. Era încă însărcinată cu cel de-al doilea copil şi se plimba şi ea cu fetiţa ceva mai mare de un anişor. Ne mai văzusem, în timpul unor astfel de plimbări, şi, ca bune vecine, ne salutam, dar nu ne vorbisem niciodată, aşa că nu aveam prea multe repere în privinţa ei. Marina a fost cea care a spart gheaţa: cînd treceam pe alături, mi-a făcut semn să o aştept că vine şi ea să se plimbe, numai să-şi ia căruciorul. S-a apropiat, mi-a propus seminţe de floarea soarelui, cu care-şi umpluse buzunăraşul căruciorului şi a pornit alături de mine. În ciuda faptului că nu ne cunoşteam, „discuţia” s-a legat repede, mai ales datorită Marinei, care-şi asorta subiectele cu scuipături de seminţe de floarea-soarelui. E adevărat că a trebuit să mă raliez la maniera acesteia de a face conversaţie, pentru că a fost uşor să-mi dau seama că varianta inversă era imposibilă, dar nu a fost dificil nici să înţeleg că nu mai aveam cale de salvare: trebuia să aflu despre drumul ei spre succes.

După cîteva fraze introductive referitoare la copii, tipice pentru două mămici, venise şi timpul meu să fiu iniţiată în povestea vieţii eu (pentru că mai tîrziu aflasem că nu eram singura de prin împrejurimi). Cu un fel de prolog care te băga direct în intrigă, Marina a pornit firul istoriei:

– Eu m-am măritat, cum s-ar zice, udacina…

La părinţii ei, Marina a trăit „ca în puf şi pene”, ceea ce, a continuat să-mi explice ea, însemna că, atunci cînd a terminat şcoala nu a mai urmat o instituţie superioară de învăţămînt, ci a mers la masa din piaţă a mamei şi stătea toată ziulica acolo, o mai înlocuia pe mama.

– N-a trebuit să mă chinui să învăţ şi să lucrez în acelaşi timp, ca alţii, mi se lăuda Marina.

Nu erau chiar bogătaşi, dar ea a avut întotdeauna tot ce şi-a dorit. Aşa că nu se plînge. În momentul acela aveam înăduşitoarea senzaţie că cele dintre noi care au făcut mai mult de o facultate, cunosc mai mult de două limbi şi au citit mai mult de trei cărţi, au eşuat lamentabil. Pe Vova l-a cunoscut printr-o cunoştinţă de-a ei. La cea de-a doua întîlnire, Vova a intrat direct în subiect: i-a făcut, bineînţeles, reuşitul compliment „Marina, eşti o fată simpatică” de pe la noi, apoi i-a făcut cunoştinţă cu modul în care stăteau lucrurile. El avea deja o vîrstă respectabilă, mai fusese căsătorit, aşa că n-avea cînd umbla cu floricele, dacă Marina accepta să se mărite, bine, dacă nu, să nu mai piardă timpul.

– „Şi di naglîi”, m-am gîndit eu cînd am ajuns acasă, îşi aducea aminte Marina.

Dar a stat şi s-a gîndit încă o dată şi a înţeles că propunerea nu era chiar de lepădat: ea era deja fată de măritat (oare cît să fi avut: 18? 19?), Vova avea de toate, era „om de treabă”, după cum îi sugerase cunoştinţa care i-a adus faţă în faţă, ea nu-şi făcea planuri pentru studii sau serviciu, avea să facă copii… şi să-i crească…, de ce adică să refuze aşa o mană cerească?

– Ian gîndeşte-te şi tu…

Desigur, m-am gîndit, nimeni nu dă cu piciorul la o asemenea ocazie, e visul fiecăreia dintre noi să ne mărităm, la a treia întîlnire, cu un bărbat cu 15 ani mai în vîrstă, cu care nu am schimbat mai mult de o duzină de fraze fără context, să stăm acasă şi să numărăm banii acestuia, bucurîndu-ne că nu trebuie să contribuim cu nimic la bunăstarea materială a familiei, să facem şi să creştem copii, iar celelalte aspecte, cum ar fi interese comune şi potrivire de caractere… cine ştie dacă mai există ele în realitate? Însă cel mai mare atu din mîneca Marinei, era desigur:

– Ştiu că el pe mine n-o să mă înşele, că eu sînt tînără.

Asta e! Mă tem să nu fi stat în capul listei cu plusuri ideea asta a ei. E tînără!

Dacă tot farmecul femeii stă în tinereţea ei, atunci chiar că acesta este foarte trecător… Şi dacă am ajuns să considerăm tinereţea o calitate, de ce să mai încetăm să ne identificăm cu animalele? Joiana tot dă lapte mai bun dacă e mai tînără.

3 Răspunsuri to "Poveşti moldoveneşti: „M-am măritat udacina…”"

finalul e tare, m-am spart de ras!!!

stiu si eu o casnica care cand de cand s-a maritat traieste bine, toata ziua face curat, mancare si are grija de copii, dar nu prea poate deschide gura si pune intrebari incomode (de genul: unde te-ai retinut aseara) Sa se duca la lucru nici nu merge vorba, ce faci cu un salariu de educatoare. Pan la urma pentru orice vrea, banii se cer de la sot. El e dumnezeul si mama ălor toate. Mi se pare o forma de sclavie.

aşa şi este, crede-mă. cît am stat în concediu de maternitate, chiar dacă făceam un lucru necesar şi nu f.uşor îngrijind de copil şi chiar dacă soţul încerca să mă convingă că ceea ce fac e de milioane, mă simţeam oricum obligată pentru banii pe care-i cheltuiam din leafa lui. nu-mi imaginez cum poate trăi cineva toată viaţa din banii cîştigaţi de altcineva. ştiu că există un milion de justificări, gen: „fac lucrul pe care ar trebui să-l facă o bonă sau o servitoare ce ar trebui plătită”, dar, pînă la urmă, cele care le invocă ştiu prea bine că ar putea să contribuie cu mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: