Antepostscriptum

Din nou despre copiii din curtea noastră

Posted on: 2012/06/13

Am descoperit pentru mine, de curînd, ceaiul calmant pentru copii. Îl beau de vreo săptămînă, e aşa de gustoooos… şi ieftin. Ce-i drept, pe Raluca n-o ajută, dar pe mine cred că totuşi da. N-am vărsat tot veninul din mine în poveştile anterioare, dar cred că am toată viaţa înainte pentru asta şi, mai ales, într-o ţară ca a noastră, o să am ocazia. Nu ştiu, ceaiul sau altceva, dar m-am întors din nou cu faţa (, ochii şi urechile) spre copii. Aceştia de sub nasul meu, din curtea noastră. Aşadar, istorioare cu copii:

***

Valerica (de nouă ani) se joacă în nisip, lîngă frăţiorul său de 1 an şi ceva. Ionel are şapte ani şi are şi el o surioară, de vreo nouă luni, Xenia. Ionel se apropie de Valerica şi se interesează, amabil, în timp ce întinde mîna spre lopăţica ei:

– Da’ ce faci tu aici?

Vaerica, de obicei, e destul de vorbăreaţă, dar de data aceasta n-a desfăşurat subiectul:

– Stau cu Victoraş.

Ionel adaugă vreo cîteva lopăţele de nisip în căldăruşa Valericăi, nedumerit probabil şi el ca şi mine, de răspunsul atît de scurt al conlocutoarei sale, dar nu şi descurajat:

– Da’ tu te-ai uitat la Prisoniera?

Valerica pare ceva mai intrigată, ridică privirea spre Ionel şi răspunde, dar tot scurt:

– Da, m-am uitat.

Ionel face un ultim efort:

– Da’ l-ai văzut pe Corbul (dacă nu greşesc, aşa a spus, n-am avut timp să verific)?

Se pare că întrebarea a scos-o, în sfîrşit, pe Valerica din inerţie, aşa că discuţia pe tema serialului a continuat în următoarele minute, cu o asemenea pasiune încît nu sunt sigură că n-am să caut şi eu să văd oare ce-o fi mai departe…

După ce au epuizat subiectul, Ionel, ca un cavaler adevărat, ca să nu lase discuţia să lîncezească, a sărit la alt subiect. Ştie el ce ştie… cam la ce-s sensibile fetele:

– Da’ eu ieri am hrănit-o pe Xiuşa cu furculiţa.

– Da’ cît are Xiuşa?

– Nouă luni şi oleacă.

– Da’ mama ta te-o văzut?

– M-o văzut.

– Şi nu ţi-a zis nimic?

– Mi-o zis?.

– Ce ţi-a zis?

– M-o bătut!

Oare de cine îi era milă Valericăi, care s-a uitat cu privire atît de caldă la Ionel: de Xiuşa, că putea să se înţepe cu furculiţa, sau de Ionel, că a încercat funduleţul cu palma mamei?

***

Francesca fuge la scrînciob şi o strigă pe mămica sa:

– Mamaaaa! Dă-mă huţa!

Mămica Francescăi o leagănă de cîteva ori, fiind întreruptă de însăşi Francesca:

– Gata, mama, de’amu eu singură pot.

Obedientă, maică-sa se dă mai într-o parte, dar se pare că tot n-o mulţămeşte pe fiică-sa:

– Ce te uiţi la mine, mami? Du-te la cumetrele celea şi vorbeşte cu ele, îi spune Francesca, arătîndu-i cu mîna spre o bancă pe care şedeau două femei.

Maică-sa se pare că prima dată auzise asemenea cuvînt din gura fiiculiţei şi o cam umfla rîsul, dar Francesca vorbea destul de serios, aşa că a mai încurajat-o o dată:

– Hai, du-te, că eu am socotelile mele!

Emancipaţi încă din fragedă copilărie…

***

Raluca se întorcea ieri, cu mingea subţioară, în cea mai veselă stare de spirit, de la grădiniţă. Mingea, printre altele, e atributul ei constant, atît timp cît e la grădiniţă: nu se desparte de ea nici la masă, nici chiar cînd merge la somn, doarme îmbrăţisînd-o – da’, Doamne fereşte, se găseşte vreun duşman să i-o ia?

Da’ aseară, cum vă spuneam, era în duşii cei buni, aşa că mergea fericită prin parc şi se cam lega de toţi trecătorii pe care-i întîlnea: unuia îi arăta ceva, altuia îi explica altceva, în limba ei păsărească, cuiva îi zîmbea cochet, dar totuşi sincer. E o minune să vezi cum oamenii, ce se întorc, posomorîţi şi obosiţi, probabil de la serviciu, îşi regăsesc zîmbetul şi se dezmorţesc la o simplă şi scurtă abordare a unui copil. Oamenii care răspund cu zîmbet unui zîmbet de copil, sau chiar unei şotii, nu pot fi oameni răi, aşa că mă întorceam acasă cu senzaţia că trăiesc, totuşi, printre oameni buni, şi eram fericită.

În fine, între atîţia trecători cîţi i-a întîlnit, Raluca a ochit unul care nu se ştie cu ce i-a plăcut mai mult, dar m-a lăsat cu gura căscată pentru că a făcut nu altceva decît gestul prin care-i oferea… mingea! Mingea ei, pe care eu nu i-o pot lua ca să-mi fie mai uşor s-o iau în braţe sau ca s-o îmbrac în vreo hăinuţă, scumpa ei minge pe care o apără cu cea mai mare dare de sine, atunci cînd vreun copil încearcă să i-o ia, mingea ei… iată că o oferă unui străin, întinzîndu-i-o cu ambele mîini!? Străinul zîmbeşte, îi mulţumeşte şi întinde mîna s-o ia. Atunci odrasla mea cea darnică duce mingea înapoi spre subţioara unui braţ, cu cuvintele:

– Niu, niu, niu! („nu, nu, nu!”, n.tr.)

şi întinzînd, în acelaşi timp, cealaltă mînă, cu palma desfăcută, spre el.

– Na! („Dă!”, n.tr.)

Nu sunt sigură, dar am impresia că cerea ceva în schimb…

Copii deja se nasc cu simţul relaţiilor de piaţă în sînge. Nu vă faceţi griji, Moldova va fi pe mîini bune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: