Antepostscriptum

Trilogia deceurilor. Partea a treia: De ce Moldova?

Posted on: 2012/06/20

Chiar de ce? Întrebarea aceasta se pune foarte des în ţara noastră, numai că invers: „Tu de ce nu pleci?”. De cele mai multe ori mi-a fost greu să răspund la ea, de frică să nu fiu banală şi chiar ridicolă. De fapt, nici nu cred că aş fi avut mare lucru de spus. Dar mi-am pus-o totuşi într-o zi mie şi m-am forţat să-mi răspund. Pericolul de a trece drept naivă şi chiar ridicolă nu a trecut, am trecut eu însă peste el.

De data aceasta, lăsaţi-mă să fiu sentimentală, căci aici nu prea am alte pîrghii.

Provin dintr-o familie în care tatăl n-ar îmbrăca blugi nici în ruptul capului, iar mama nu se culcă niciodată fără să-şi spună rugăciunea, oricît de obosită n-ar fi. Deseori mi-au părut rupţi de realitate, conservatori şi intransigenţi. Pe cînd eram încă o copilă, eram supărată pe ei că nu m-au dat la şcoala muzicală, acolo unde mergeau, de exemplu, vecinele mele, iar cînd eram liceeană, m-am supărat din nou că nu mi-au dat bani să fac şoferia, aşa cum făceau toate colegele mele. Nu prea mă simţeam în rînd cu alţii cînd venea vorba de cîrpe cumpărate şi bunătăţuri. Chiar i-am furat odată, ca să-mi cumpăr ciocolate „Bounty” şi „Mars”. Ca să nu mai zic că mai n-am fugit de acasă, de atîta revoltă. „Mereu n-aveţi bani!”, le reproşam sărmanilor profesori ce nu primiseră de luni de zile salariul…

M-aş fi putut plînge oare că am avut o copilărie grea? Poate, dacă nu mi-aş aminti că, printre altele, tata m-a învăţat şah şi să conduc maşina. „Permis ţi-i face tu şi singură…”, spunea el. Iar mama avea mîini de aur: desfăcea rochii de-ale ei ca să-mi facă mie straie. Cînd am mers în clasa întîi, am avut cel mai frumos şorţ şi manjete din toată clasa. „Mama n-are bani, deatîta mi-a cusut acest şorţ”, mă lăudam eu prietenei mele. Seara, mama m-a dojenit blînd: „Să nu te plîngi niciodată de sărăcie. Ce nu-ţi ajunge ţie? Mai avea cineva un şorţ atît de frumos azi?” N-avea, căci toate erau cumpărate de la Univermag, unde, pe vremea aceea, se vindea un singur tip de forme şcolăreşti. La fel era şi cu celelalte haine, ale mele întotdeauna erau altele, copiate de prin revistele de modă ale mamei, pe cînd ceilalţi copii purtau în unison aceeaşi haină, procurată în acelaşi Univermag, din centrul raional… În afară de aceasta, mama şi tata m-au învăţat o mulţime de alte lucruri frumoase, dar ce nu-mi dădeau seama eu pe atunci era că mă lăsau întotdeauna să fac alegerea pentru viitorul meu: îmi abătuse că vreau să fiu traducătoare – bine, dragă, mergi la acest profil; îmi abătuse, mai tîrziu, că vreau să mă fac inginer – bine, scumpo, încearcă la Universitatea Tehnică, ca să nu mai vorbesc de alte chestii mărunte. Decizia întotdeauna mi-a aparţinut, niciodată nu mi-au impus părerea lor, cu toate că întotdeauna m-au îndrumat şi m-au ajutat, cu ce au putut, cu tot ce au avut.

Nu mi-au dat tot ceea ce am cerut, dar mi-au dat tot ceea ce au avut mai bun. Rea, bună – aceasta este familia mea. Şi eu o iubesc.

Nu sunt căzută de pe Lună şi îmi dau seama de realităţile din ţara mea, nu sunt nici lipsită de simţ practic, nici nu mă arunc în vînt după patetisme, dar totuşi nu mă sfiiesc să o spun: Moldova e familia mea, familia mea mai mare – nu prea mă alintă, ce-i drept, mereu n-are bani!, chiar mă face deseori să strîmb din nas şi să-mi încreţesc fruntea, dar Moldova este familia mea. Şi eu o iubesc.

O, nu, nu mă împiedică nimeni s-o iubesc şi de peste hotare, dar eu tot încă nu găsesc de ce m-aş plînge aici. E foarte la îndemînă şi chiar la modă să te plîngi de conducere, dar sunt o mulţime de oameni gospodari pe aici, care o duc bine fără să fie deranjaţi nici pe departe de conducerea aceea. Ce-ar fi dacă am înceta să ne mai plîngem? Chiar dacă facem parte dintr-o naţie de bocitori calificaţi. Dar numai atît – să încetăm să ne plîngem – nu-i îndeajuns, să încetăm să ne plîngem şi să vedem, fiecare dintre noi, ce putem face, cel puţin numai pentru noi înşine, ar fi poate mai rezonabil. Nu vorbesc despre protestul social, în general, ideea este că ar fi bine să nu ne mai plîngem în timp ce, de fapt, nu acţionăm nici într-un fel.

Pentru toate poveştile moldoveneşti, îngrozitoare şi ruşinoase, sunt multe altele,ca replică, frumoase şi încurajatoare. Sunt atîţia tineri deştepţi şi talentaţi – uitaţi-vă, bunăoară, la voi – pe lîngă cei care au ca singur scop să se mărite „udacina”; atîţia profesori buni – şi eu am avut bucuria să am parte de ei – care ne învaţă lucruri extraordinare din pură dăruire profesională, pe lîngă cei care mai mult cer decît dau; atîţia medici umani care au salvat vieţi, pe lîngă alţii care înainte de a pune mîna pe bisturiu, o pun pe ruşine şi cer sume exorbitante; atîţia oameni de treabă, la ţară, care au idei şi, din resurse mici, ajung să facă, cu puţină rabdare, ferme mari, să crească grădini întinse, livezi roditoare, vii, pe lîngă atîţia alţii care pun mîna pe hîrleţ numai cînd se adună la curăţat fîntîna de pe uliţă, pentru că după asta se servesc plăcinte, se bea vin şi se înjură cei care muncesc din noapte în noapte.

Dar chiar şi aşa, fără mari gospodării, cu studii făcute în ţară şi muncind în ţară, se poate trăi decent, după părerea mea. Dacă asta e cea mai mare problemă ce-i face pe alţii să-şi ia lumea în cap şi să plece. Doamne fereşte, nu vreau să întorc pe nimeni înapoi, am şi eu o mulţime de prieteni, din ce în ce mai mulţi, plecaţi, a căror decizie o stimez, dar să lepezi familie şi copii ca să mergi să faci „de un apartament” e cam aiurea. Eu încă n-am găsit suficiente motive ca să plec şi cînd mă gîndesc că, prin anii ’80, în ţările comuniste, cu condiţii de viaţă atît de grele, inimaginabile pentru noi, cei de azi, cu o conducere dictatorială, o mulţime de oameni „incomozi” erau alungaţi din ţară, în vestul capitalist, dar ei se încăpăţînau, din nou şi din nou, să se întoarcă în acea mizerie, numai pentru că-şi iubeau ţara şi pentru că se simţeau ai ţării lor, daci, gîndindu-mă la acei oameni, nu pot să înţeleg pe cei care, ducînd-o bine aici, din pură nevoie de mai mulţi bani, pleacă, cu limba scoasă, apoi se uită cu dispreţ la cei care au rămas în urmă, ca la nişte măgari tonţi. Ca să fiu înţeleasă corect, eu vorbesc despre acel segment larg de moldovenii care, muncind la negru, fără să-şi mai găsească pînă la urmă un rost într-o ţară străină, rămînînd întotdeauna la periferiile ei sociale, înţeleg să-şi investească banii alimentîndu-şi cu monedă odraslele de la baştină, care au ultimul model la toate (telefon, maşină, diplomă de studii), îşi arată cu degetul concetăţenii atunci cînd revin acasă, apoi îşi iau şi copiii cu ultimul model de telefon, maşină şi diplomă, ca să facă şi aceştia ce au mai făcut şi ei, sau îşi construiesc case enorme, prin care încep să crească arbori, pentru că nu mai ajung să trăiască în ele.

Eu nu încerc să fiu dură cu ei, mie mi-e milă de munca lor, aruncată în vînt, mie îmi pare rău că li-e ruşine să se întoarcă printre noi, sau că petrec ani grei acolo şi se întorc cu nimic. Nişte cunoscuţi au tot trăit din banii mamei, plecată în Italia, că acum nici nu se mai bucură că ea vrea să se întoarcă definitiv. Se întreabă din ce o să trăiască. Oameni cu studii, cu serviciu, asiguraţi cu locuinţă şi cu pe lîngă locuinţă. Dacă am ajuns să nu ne mai bucurăm de întoarcerea părinţilor noştri, care ne-au pus bine pe picioare, crescînd copii străini, şi care vreau să-şi trăiască bătrîneţile acasă, crescîndu-şi propriii nepoţi, atunci ce merităm noi oare?

Totul începe de la familie: dacă nu ne mai dorim părinţii înapoi, pentru că le dorim banii cîştigaţi pe aiurea, cu atît mai mult nu o să dorim niciodată, noi, moldovenii, să fim împreună într-un loc şi să formăm un popor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: