Antepostscriptum

Un capitol într-o noapte (albă şi năduşitoare)

Posted on: 2012/06/22

În dimineaţa aceea de vară, proaspătul absolvent al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Andrei Turcu, cutreiera străzile Chişinăului într-o stare de euforie totală căreia nu i se putea sustrage. Deşi nu avea o destinaţie exactă, pasul lui nu era de plimbare, ferm şi apăsat, îl purta pe străzile prăfuite şi dogorîte, prin aerul diluat deja în toropeala soarelui, dar mai ales condimentat cu izurile dezlănţuite, odată cu primii aburi ai primăverii, ai staţiei de epurare, izuri cu care nasul chişinăuianului învechit, deşi se mai strîmba, se obişnuise, dar pe care el, băiat crescut la poalele Codrului, cu greu le suportase toţi aceşti patru ani pe care-i petrecu aici, la studii. Dar se pare că în ziua aceea nici acestea nu-l deranjau, căci, printre feţele orăşenilor care căpătaseră, de-a lungul timpului, sub povara mirosurilor înţepătoare şi persistente, riduri specifice de-a lungul nărilor, încordate mereu în sforţarea de a nu se deschide prea larg, acesta fiind singurul mecanism de filtrare a aerului îngreunat, mina lui era senină şi relaxată, sfidînd nu numai mirosul şi căldura oraşului, dar şi oricare alte potenţiale împrejurări care ar fi încercat să-l rupă din buna dispoziţie în care se lăfăia.
Deşi de statură mijlocie, avea umerii arcuiţi în sus, iar ţinuta corectă, de balerin, îi făcea pe oameni să-l considere mai degrabă înalt, graţie încă şi capului pe care întotdeauna îl ţinea ridicat parcă deasupra chiar şi a capacităţii de întindere a gîtului ce, deasemenea, era mai curînd bine desfăcut, decît lung. Ţinuta aceasta a lui, mai dreaptă decît verticalul însuşi, i-ar fi îndemnat poate pe mulţi să-l ţină drept o persoană hotărîtă sau chiar orgolioasă, de n-ar fi fost ochii foarte blînzi şi sprîncenele arlechine, arcuite mereu a nedumerire, care-i trădau naivitatea, precum şi nu arareori, induceau impresia de bleg. Mai ales cînd era bine dispus, uimit sau impresionat, înfăţişarea i se înneca într-un infantilism desăvîrşit, dar nu nerod, ci drăgălaş, ce predispunea spre toleranţă. În rest, buzele pline, fruntea lată, nasul uşor ascuţit spre capăt, obrazul rotund, dar nu puhav, încadrat de părul negru, tuns scurt şi prelungit, pe dinaintea urechilor, într-un fel de rămăşiţe de favoriţi eleganţi, îl făceau destul de arătos. Mai ales barba, atunci cînd întîrzia să şi-o radă, deasă şi întunecată, îi eschiva înfăţişarea copilăroasă de care era uneori atît de necăjit. În fond, nu prea avea motive, căci dacă avea de înfruntat unele ironii şi reticenţe atunci cînd nimerea în vreun colectiv nou, băiat cumsecade, sociabil şi deschis fiind, trecea şi uita uşor aceste faze incipiente, iar fetele, deşi nu avea o trecere de Casanova la ele, îl primeau uşor în compania lor, pentru că era sensibil, delicat şi înclinat spre romantism, un fel de cavaler galant, uitat în turma de masculi libidinoşi, cinici şi aroganţi, formaţi de influenţele sexiste şi grobiane ale filmelor proaste americane. Dar nici să zici că a avut de cîştigat prea mult din felul său anacronic de a fi, căci nici o domnişoară nu se lipise prea strîns de el în toţi aceşti ani cîţi îi petrecuse la facultate, probabil pentru că, pînă la urmă, tot nu-l considerau destul de bărbat pentru o relaţie cu perspective.
Cu o părere de rău mai puţin de a părăsi capitala şi de a pleca şă-şi aplice cunoştinţele altundeva pe întinsul ţării! Cu un adaos mai mult la veselia ce-l invada în dimineaţa aceea de vară! Şi încă aceasta nu era dimineaţa lui de glorie, ci doar preambulul unei întregi perioade de excelenţă pe care se pregătea s-o demareze în curînd. Aşa cum mergea, sprinten, cu nasul pe sus, cu faţa scăldată într-o lumină vioaie şi prometeică, cu zîmbetul deplasat şi concentrat într-un colţ al gurii, dar cu aceeaşi ochi de copil premiat, oamenii care-i păşeau în întîmpinare ar fi gîndit că-i niţel cam tembel, dar altul era înţelesul înfăţişării şi zbînţului ce-i licărea din toate mişcările: „Eheeei! De-aţi şti voi ce ispravă am dres! He-he-he!”. Era împăcat cu sine aşa cum fusese întotdeauna cînd luase vreo hotărîre crucială în viaţa sa, deşi împăcarea aceasta a lui parcă-i întorcea de la dînsul pe toţi cei care luau notă de gîndurile ce şi le punea, mai ales dacă îi erau oameni apropiaţi.
Se născuse cu ea în sînge, din vina cine ştie a căror strămoşi, şi i se aşternea pe cătătură nu numai că mai des decît la alţii, dar şi în cele mai nepotrivite momente, încă din copilărie. Scăpa vaca în mirişti străine – purcedea fără grabă s-o întoarcă, cu cel mai mulţămit zîmbet pe faţă, lua o notă proastă – se întorcea calm acasă şi recunoştea fără emoţii, vărsa găleata cu apă – pleca îndărăt după alta, toate le făcea cu aerul acela moştenit de împăcare de parcă tot ce păţea, întîmplător sau mai puţin, era premeditat şi dinainte calculat ca să fie astfel aranjate. Şi dacă la maturitate ochii blînzi şi sprîncenile arcuite a nedumerire îi dădeau o înfăţişare de copil, apoi în copilărie era mai grav, căci îl făceau să arate oarecum… tîmp. Însă nu erau numai ochii şi sprîncenele de vină, îndeobşte era , chiar şi atunci cînd se juca cu băieţii în drum, prea vioi cînd nu era cazul şi, foarte rar, dar totuşi din cale-afară de retras şi încordat cînd n-avea pentru ce. Pe maică-sa defazajele acestea ale lui o scoteau din sărite şi-o făceau să-l mai snopească din cînd în cînd, cu ce-i cădea în mînă, deşi ştia că-i inutil; aşa, ca să se mai răcorească… Şi de fiecare dată, în asemenea cazuri, auzea că-i reproşează parcă ceva lui taică-său: „Ce rîzi, bre? Curat de-a lu’ Turcu!”. Părinţii lui erau profesori, mama de matematică, iar tatăl de biologie, dar timpurile în care trăiau sau poate că ţara, nu le erau prea recunoscătoare pentru munca lor, căci, de cînd se ţinea minte Andrei, ai săi numai cu aceasta se îndeletniceau: să lege tei de curmei ca s-o întindă pînă la următorul salariu, care mereu se tot lăsa aşteptat, ba chiar fuseseră vremuri că întîrzia bucăţi bune de an. Chiar şi Anatol, fratele nu cu mult mai mare al lui Andrei, părea mereu îngrijorat şi apăsat prematur de nevoile vieţii. În asemenea condiţii, cînd dădeau cu ochii de faţa jovială şi veşnic mulţumită a mezinului, în loc să încerce să se molipsească de starea lui – ca, cine ştie, să le stea mai uşor la suflet – îl plesneau. Şi dacă nici ai lui nu legau mari speranţe de capul lui Andrei, se răspîndise şi în sat părerea că e un neisprăvit. Dar pecetea aceasta, în loc să-l întristeze, îl făcea încă mai împăcat şi sigur de sine. Ce era de capul lui nu pricepea şi nici nu prea se chinuia să afle nimeni, mare treabă dacă cu un hăbăuc mai mult sau mai puţin! Numai moşul lui, fratele maică-si, îi prezisese: „Din ăsta o să iasă fie poet, fie pompier.”. „Da’ de ce, nanule, zici mata aşa?”. „Că numai aceştia îs lucizi numai cînd scriu şi cînd sună alarma, în restul timpului ori îs cu capul în nori, ori dorm…”.
Nu mai ajunse el poet, dar liceul la oraş îl absolvise prea strălucit pentru faima care-i mergea prin sat, aşa că părinţii erau dispuşi să-l privească cu alţi ochi de şi-ar fi ales o profesie promiţătoare, dar se răzgîndiră imediat ce aflară că are de gînd să depună actele la Creangă, şi încă la ce facultate: limbă şi literatură română! „Ce ai de gînd s-ajungi, bre? Cui trebuiesc filologi în ziua de azi? Măcar la limbi străine du-te, mă!”. Chiar dacă erau profesori, acasă părinţii vorbeau ţărăneşte, poate pentru că adevărurile acelea mari şi valabile în toate timpurile ajungeau mai repede şi mai de nădejde la mintea oricui fiind exprimate în cuvinte puţine şi tăioase, sau poate pentru că nu prea dădeau credit înţelegerii odraslei lor mai mici. „Profesor am să ajung, mamă. Asta vreau.”. „Bă, tu eşti chior, bre?”, sări şi tatăl de pe divan. „Tu nu vezi cum o tîrîim noi cu mă-ta, cu colţunii cîrpiţi de şapte ori de profesori ce suntem?” „Ce să fac, tată, dacă aceasta mi-i chemarea? Şi poate şi timpurile s-or mai schimba pînă atunci…”. „Asta i-i chemarea, documentu’ mătii! Asta ţi-i prostia, cretinule! Ce să se schimbe? Nişte comunişti pe alţi comunişti? Freca-i-ar dracii…”.”Schimbarea trebuie s-o facem noi, tată, fiecare din noi. Nu-i deajuns să dăm vina pe cei care ne conduc.” ”Tare deştept te-ai mai făcut! Du-te şi te fă filolog, dar ai grijă să nu prea rozi fundul pantalonilor pe băncile facultăţii, c-o să trebuiască să-i porţi pînă la pensie!”. Şi se duse.

Poet nu se făcuse, dar se credea, în suflet. Iată de ce, mergînd pe străzile Chişinăului, după ce săvîrşise isprava aceea de care era atît de mîndru, îi trecu prin gînd că păşise pe acolo, poate chiar pe urmele pe care călca şi el, un Vieru sau un Matcovschi, sau un alt poet cîndva, poate mai ieri-alatăieri, şi că îi admiră şi se uită de la micimea lui la ei, în sus, ca la nişte zei, cărora totuşi nu le jinduieşte soarta, căci chiar dacă e atît de fascinat numai de faptul că calcă pe urmele lor terestre, acolo, în lumea miraculoasă a poeziei, cine ştie dacă-i va urma, nu pentru că n-ar vrea sau, la o adică, n-ar putea, dar pentru că are el alte trebi de împlinit, şi trebile acelea ale lui, chiar dacă nu sunt atît de mari ca ale acelor poeţi, sunt, cel puţin, tot atît de necesare, ba poate încă mai necesare, îndrăznea el să se răţoiască în acel moment, astfel încît să nu sece niciodată izvorul de poeţi în ţara aceasta. Aşa, numai pentru că avea el o hîrtie în buzunar, unde băga din cînd în cînd mîna s-o pipăie şi să se asigure că mai e acolo, se simţea el închinat destinului unei ţări întregi.
Actele de eroism nu sunt, în sinea lor, decît nişte întîmplări trecătoare, dar emoţia cu care îi umple pe făuritorii acestora dăinuie pînă la capătul zilelor lor, indiferent dacă s-au ales sau nu cu lauri. Amintirea lor îi va mîngîia ori de cîte ori vor apela la ea, şi ce mai contează restul vieţii dacă, la nevoie, se pot sprijini pe ea şi se pot simţi din nou eroi? Căci acesta era simţămîntul de care se îmbătase Andrei Turcu într-o dimineaţă toridă de vară: că este un erou cum nu credea că se mai pot întîlni în zilele în care îi fu dat să trăiască, iar eroismul pentru el, cum de fapt e şi adevărat, nu consta neapărat în grandoarea faptelor, ci în ineditul înfăptuit spre binele societăţii, la care puţini sau chiar nimeni nu s-ar fi încumetat. Omului caruia îi e dat să înterpreteze într-un fel al lui, deosebit, viaţa, nu-i poţi turna nici cu sila că n-o ia cum ar trebui sau cum i-ar fi mai convenabil, aşa că atitudinea doamnelor cu care avu el de’aface în dimineaţa aceea o văzu ca un prim semnal de admiraţie în adresa lui.
De aceea hoinărea el pe la orele zece bine-fericit pe trotuarele capitalei, pentru că mai înainte cu vreo două ceasuri era deja la uşa direcţiei de învăţămînt, pregătit să îndeplinească ceea ce nu se mai făcuse încă de pe vremea sovietelor, ba chiar nici atunci, căci pe timpurile acelea statul repartiza profesorii acolo unde era nevoie de ei, dar el se duse acum de bună-voie şi nesilit de nimeni să ceară să fie trimis în localitatea unde e cea mai mare necesitate de profesori de română.
După ce cererea lui fu formulată în cuvinte care se uniră în fraze cu înţelesuri precise, dinaitea celor două doamne care îl primiră fără prea mare tragere de inimă, absorbite de hîrtiile de pe birourile lor care se pare că în dimineţile de luni au înfăţişarea cea mai duşmănoasă, o tăcere ca după împuşcătura unui tun în plină pace se lăsă în încăpere. Anume acea tăcere, cu dimensiuni diferite pentru el – care o percepu ca destul de lungă, şi pentru doamne – pentru care era prea scurtă ca să le-ajungă să înţeleagă dacă auziseră bine, reînşeuă în el încredea aceea a lui în hotărîrile şi forţele proprii care îl împingeau la fapte considerate de restul lumii necugetate. După ce repetă, la îndemnul doamnelor, cererea, una din ele, anume cea mai făcută şi, judecînd după dezordinea şi volumul hîrtiilor de pe masă, precum şi după cadenţa intonaţiei, probabil mai înaltă în funcţie, se ridică de pe scaun şi intră într-un cabinet alăturat, din care ieşi în scurt timp, însoţită de un bărbat slab, cu nişte ochelari enormi pe nas. Acesta însă n-o urmă pînă la biroul ei, ci se opri în cadrul uşii şi se uită lung la băiatul cu sprîncenele arcuite a nedumerire, dar care totuşi stătea atît de ţanţoş înfipt în scaunul care i se oferise. „Din ce raion eşti?”. „Din Ungheni.””Vrei un loc pe undeva pe-aproape de casă?””Nu neapărat, acolo unde e mai mare nevoia, acolo mă duc.” Un reziduu de zîmbet parcă tot se zărea pe faţa domnului acela slab, însă el îl sugrumă rapid şi îl invită pe Andrei la el în birou.
„Zici că eşti din Ungheni?”, reluă acesta, aşezat în fotoliul lui. „Şi mai aveţi mulţi eroi de-alde tine pe acolo, pe la Ungheni?”. Gata, cuvîntul fusese rostit, nu-l inventase el, aşa că de ce să nu se bucure de înţelesul lui care i se adresa nemijlocit şi să nu-şi asume responsabilităţile care reieşeau din acesta? „Or mai fi fiind, dar poate că nu-i cunosc eu sau n-am auzit încă de dînşii.” De data acesta, domnul din faţa lui nu-şi mai reţinu zîmbetul care era într-un fel patern, dar şi dozat de o notă de neîncredere. „Mă uit la tine, domnule viitor profesor, şi văd că eşti un băiat de treabă, şi chiar eşti, după cum susţin şi actele de la facultate pe care mi le prezinţi, şi văd că ai venit cu inima deschisă cum nu mai vine nimeni în zilele noastre pe la noi… Uite, ascultă la mine, se poate aranja pentru tine un loc la Ungheni, ba chiar se poate şi la Chişinău, numai că mai greu, desigur… De ce să te înfunzi tu, atît de tînăr, în vreun sat? Şi eu îţi zic asta fiind în cunoştinţă de cauză de situaţia deplorabilă de la sate. Dar pe acolo mai întindem noi aţa şi cu profesorii ajunşi la vîrsta de pensionare, pe care-i mai lăsăm încă pe vreo doi-trei ani să lucreze pe contract. Cu atît mai mult cu cît şcolile de pe la sate sunt tot mai sărace în copii şi tot mai multe dintre ele riscă, de pe un an pe altul, să fie închise şi contopite cu cele de prin vecinătate, mai răsărite. Îţi trebuie ţie bătaia aceasta de cap?”
Oricît de naiv, dar ştia Andrei că mai uşor sau mai greu însemna bani mai puţini sau mai mulţi; auzise, cît învăţase, istorii destule despre cît se plătea pe la directorii de liceie pentru a intra în posesia unui post de profesor, sume a căror rezon nu-l înţelegea cînd se gîndea la leafa acestora din urmă, şi care variau de la un liceu la altul , în limite nu prea largi, dar ştia şi că lucrurile se aranjau mai uşor cînd aveai o mînă mai de sus la spate, cum era probabil cea a domnului cu ochelari, dar că şi sumele depăşeau, în acest ultim caz, pe cele cu care se mulţămeau directorii de licee. Dar el nu avea de gînd să se lase intimidat de tabloul trist pe care i-l desena domnul acela, probabil foarte influent, şi nici nu vroia să se înţeleagă că el venise aici ca să caute căi de a se folosi de influenţa lui, ci anume că gîndul lui era curat şi pornea din înţelegerea sinceră a rostului lui în profesia ce şi-o alesese. În aceasta şi consta ineditul acela care-l făcea să se simtă erou, că nimeni nu ajungea să se folosească de înţelegerea aceea, cu toate că numai ea, dintre multe altele, nu era strîmbă şi reflecta direct nu rostul lui, ci rostul adevărat al profesiunii. De aceea, vocea lui hotărîtă răsună în aşa fel încît să atenuieze părerea pe care o făcea înfăţişarea lui şi stranietatea cererii pe care o înaintase, dar şi să extirpeze ideea, care credea că i se insuflă, că ar putea fi salvat cu cîteva mii acolo: „Mulţumesc, dar eu mi-am pus un scop pe care, dacă nu l-aş atinge, m-aş simţi nedemn de învăţătura pe care am primit-o.” Ce urmă după aceste cuvinte nu mai conta, dacă ele au fost în stare să-l facă pe domnul acela să ridice receptorul şi să-l trimită pe Andrei înapoi la doamnele de alături, care-i puseră în mîini o îndreptare pentru un post de profesor în Bîrzoieni, pe care o studie cu mare băgare de seamă, împăturind-o cu grijă şi ieşi de acolo în starea de spirit în care îl găsirăm străbătînd străzile Chişinăului.
Doamnele din anticameră îl petrecură cu priviri compătimitare, iar cea mai plină dintre ele murmură ca pentru sine, dar destul de tare ca să fie auzită şi de cealaltă: „N-are cu ce unge, sărmanul…”, după care cealaltă suspină, mai mult ca s-o consoleze pe colega sa, decît din părere de rău pentru ciudatul băiat: „Va primi, măcar, în schimb, treizeci de mii de lei…”

fragment din „Prostituata”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: