Pînă la şi după Apocalipsă

Posted by: victoriadiak on: 2012/09/04

• In: Dulci
• 3 Comments

În ziua în care ni s-a făcut propunerea, totul suna ca o aventură. Pentru mine era la fel de neobişnuit şi de astronomic ca o calătorie pe Marte sau ca participarea la un bairam dintr-un trib preistoric. Ce-ai răspunde dacă ai fi întrebat de vrei să te plimbi pe Lună? Of course! Nu-i formatul meu, nu m-aş porni niciodată din proprie iniţiativă, dar dacă s-a ivit ocazia…

În ziua următoare, pare că Cerul ţi-a căzut în cap. Ce-am făcut? Cum de am putut accepta? Cu adevărat mie mi se întîmplă? Oh, nu! Nu puteam să spun aşa ceva! Starea aceasta a durat mai mult de cîteva zile, dar mai puţin de o săptămînă. Toată lumea mă întreba ce-am păţit şi dacă mă simt bine, cu toate că am învăţat pe de rost un zîmbet de serviciu şi-l afişam mereu.

Apoi au început pregătirile. Zi de zi simţeam cum slăbesc conturile şi începeam să mă întreb dacă o să-mi mai folosească vreodată aşa lucruri, acum inutile, cum sunt buzunarele sau portmoneele.

După asta am început să prind la interes. Mă pregăteam intens, atentă la detalii, aşa cum se pregătesc pentru invazii nucleare, făcînd aranjamente de decor în buncăre, chiar dacă ele, decorurile, nu folosesc la nimic, şi nici ele, buncărele, s-ar putea să nu te apere de asemenea invazii. Măcar să mori frumos!

Febra pregătirilor m-a făcut, la un moment dat, să mă simt fericită, ca un idiot caruia i se spune că va fi băgat la casa de nebuni, iar el îşi imaginează ca se duce la sanatoriu.

În preajma Apocalipsei, ajunsesem la vorba rusului: „будь что будет…”, eram idioţeşte bucuroasă şi superpregătită.

În timpul Evenimentului, totul îmi părea prea frumos. Mă gîndeam că mi-a scăpat ceva, însuşi momentul Apocalipsei,  şi că am nimerit undeva într-o lume de după moarte, unde totul e frumos şi bine. Mă temeam că am să mă trezesc la realitate şi ea va fi groaznică…

La un moment dat, o mulţime de-a lume a început să-mi mulţumească. Aveam o senzaţie teribilă de brucewillis, şi mă întrebam dacă nu cumva sunt chiar el şi dacă nu cumva am salvat recent lumea?

Dar totuşi s-a întîmplat… M-am trezit! Contrat aşteptărilor, mă simţeam chiar mai bine ca înainte de, şi-mi era greu să mă obişnuiesc cu acest gînd, pentru că nu-l cultivasem.  Да ну нафиг! Asta-i tot? Nu-i chiar atît de straşnic, chiar dacă tot am rămas la ideea că rolul nu mi se potriveşte.

Am hotărît să-l readaptez.  După croiala mea. Deocamdată, nimeni nu a avut de suferit. Dimpotrivă. Oleacă mi-i somn încă, în schimb sunt ca la 20 de ani: fără griji şi fără bani! 🙂