Antepostscriptum

Poveste pentru viitoarele neveste

Posted on: 2013/08/20

Azi, cînd am deschis blogul, am găsit o notificare de la wordpress precum că azi „Antepostscriptum” împlineşte trei ani.

Hm, trei ani nu-i puţin, mi-am zis. Ia să vedem, ce poţi tu la trei ani? L-am răsfoit şi am văzut că poate să spună poveşti, poate să recite poezii, poate chiar şi să dea sfaturi, din cînd în cînd. Uneori poate părea că are pretenţia de a face recenzii de carte, dar nu e aşa, sunt doar nişte impresii împărtăşite. Adevărat că în ultimul timp e mai leneş, dar n-am să-l mai mustru chiar de ziua lui.

Ce-mi place la el e că e al meu.🙂 Şi că putem fi sinceri unul cu altul. Tot răsfoindu-l mi-am dat seama că şi el ştie multe despre mine. Periculos de multe. Îmi ştie năravul, obiceiurile, dorinţele, visele şi chiar supărările. Vedeţi bine, nu pot să-i ascund mai nimic. Şi dacă reuşesc să-i mai ascund cîte ceva, pînă la urmă tot mă ia gura pe dinainte şi-i spun ce am pe suflet. Face parte din familie, ce mai?!

M-am tot gîndit ce cadou să-i fac şi am conchis că încă o istorioară, una veche, dar pe care încă n-o ştie, ar fi cel mai potrivit dar.

Povestea aceasta e, într-un fel, continuarea uneia dintre primele mele poveşti pe acest blog, una din preferatele mele (aici). Protagoniştii acestor istorii sunt doi tineri pe care îi cunosc destul de bine, de aceea vreau să te previn, dragă blogule, să nu-ţi faci o părere definitivă în baza acestor istorii, căci te asigur că sunt persoane de încredere şi de treabă, dar, ca fiecare dintre noi, au avut şi momente de slăbiciune în viaţa lor.

Unul dintre acestea se întîmpla chiar înainte de nunta lor, mai exact, cu două zile înainte de aceasta. Erau destul de emoţionaţi şi îngrijoraţi pentru tot ce mai aveau de făcut şi mai aveau de făcut multe, dar hotărîseră pentru acea seară să se întîlnească, fiecare dintre ei, cu prietenii lor, pentru tradiţionala ultima petrecere de holtei şi fată nemăritată. Înainte de petrecere, şi-au mai recapitulat încă o dată sarcinile pentru următoarea zi, care, te asigur, erau multe şi variate şi cuprindeau, printre altele, aducerea rochiei de mireasă de la salon, vizita la alt salon pentru aplicarea genelor false pentru viitoarea mireasă precum şi susținerea examenului de absolvire a cursurilor de doi ani de limbă engleză, pentru că, precum îţi spuneam mai sus, eroii noştri erau  tineri serioşi, cu numeroase preocupări de perspectivă, pe lîngă serviciu. Ei bine, s-au înţeles să se apunce de toate acestea vineri dis-de-dimineaţă cu toată seriozitatea, şi, mai ales fata îi dădea de grijă viitorului soţ să aibă grijă şi să nu întreacă prea mult măsura la petrecere. Ştii tu cum sunt bărbaţii… Ei bine, el a plecat,  în cele din urmă, la localul unde trebuia să-şi întîlnească prietenii, iar ea a rămas să-şi aştepte prietenele.

S-a întins în pat şi simţea că, de atîta emoţie, o gîdila în stomac. În acel moment, nu-şi dădea seama că, tot din cauza emoţiilor, în ziua aceea nici nu pusese nimic la stomacul acela. Îşi imagina în diferite moduri ziua nunţii – oare n-o să fie prea cald, sau, dimpotrivă, Doamne fereşte să nu plouă, să nu calce pe trenă (se ştia de firea ei cam neîndemînatică) şi să rupă rochia, să le reuşească dansul, şi cîte şi mai cîte – cînd auzi o chiuială asurzitoare chiar sub fereastra balconului ei. „Oameni nebuni!”, se gîndi şi-şi continuă şirul gîndurilor, fără să se mişte de pe pat. Dar, în doar cîteva minute, chiuitura se repetă, deja mult mai aproape, chiar la uşa ei, însoţită de sunetul îndelung al clopoţelului. Cînd deschise uşa, toţi „oamenii nebuni” năvăliseră în casă, cu flori şi pupături: viitoarea cumnată, viitoarea cumătră, vornicica de onoare, viitoarea naşă, şi draga de Nătăşică – decoratoarea nunţii şi o bună prietenă.

Nici n-a reuşit să se dezmeticească bine, că viitoarei mirese i-a şi fost prins voalul, i s-a dat o imitaţie a viitorului buchet de mireasă, a fost urcată pe un scaun şi pusă la grele încercări de bunele ei prietene. Fiecare etapă trecută cu brio, era stropită cu şampanie, ca „să se prindă” bine, cu multe glume şi voie bună. După ce s-a golit sacul cu surprize, au ieşit toate la un club din apropiere, unde s-a dansat bine şi s-a mai servit cîte un păhărel de cogniac.

Toate mergeau cum nu se mai poate de bine, astfel că mare i-a fost mirarea viitoarei neveste cînd, la o bucată de noapte, a simţit că picioarele n-o mai ascultă şi gura parcă se împotmoleşte în cuvinte. Asemenea lucruri se întîmplă cu oamenii care nu-s obişnuiţi cu aşa emoţii şi licori, mai ales dacă-s pe stomacul gol. Viitoarea naşă a însoţit-o la locul ei pe viitoarea mireasă şi, ca un adevărat părinte, a sfătuit-o să se mai odihnească un pic.

Numai că n-a reuşit, pentru că în acelaşi moment, viitoarea mireasă, l-a zărit, în exemplar dublu, pe viitorul mire. Şi i s-a părut aşa de frumos, cum înainta înspre ea, şi atît de bine îi părea ei că, uite, acest bărbat, va fi, de poimîne, soţul ei… numai că, printre gene, ambele exemplare ale viitorului ei soţ i se păreau un pic supărate… Aici, din păcate, șirul gîndurilor s-a rupt, precum și șirul imaginilor…

În dimineața următoare, adică vineri dimineață, mîndra noastră făcu un efort supraomenesc ca să încerce să iasă din pat, dar propriul organism i se împotrivea: avea niște amețeli groaznice, mîinile și picioarele îi erau amorțite, capul greu, parcă se prăvălise cerul peste ea. Nu-și mai aducea aminte să se fi simțit vreodată atît de rău. Și cîte avea de făcut! Îngrozitor! Mai făcu un efort și se ridică în capul oaselor. În acel moment dădu cu ochii de salvarea sa: pe fotoliu stătea întins iubitul ei. „Slavă Domnului!”, se gîndi miresuica noastră, „iată cine o să mă încurajeze și o să mă ajute să-mi revin”.

Prima frază de încurajare și susținere a viitorului soț, atunci cînd o observă că se trezise, era foarte explicită:

– Iaka nu știu, să mă mai însor mîine sau nu…

Bucuria trecu înapoi în scîrbă, numai că în una mai mare și mai strașnică: abia acum mireasa realiză toată adîncimea situației și i se făcu cu adevărat rușine. Dar mirele n-avea timp pentru explicații.

– Hai, îmbracă-te și hai la examen!

Care examen? Care engleză? Ar fi susținut examenul măcar și la japoneză, numai să nu fie obligată să se scoale din pat în acel moment. Văzînd că fărăcinciminutesoție-sa nu catadicsește să se ridice din pat, tînărul tună cu cîteva fraze de „încurajare” –  poate de frică sau de rușine, s-a urni din loc, dar cînd înțelese că nu-i de glumă, timp de o oră de vreme, probă toate terapiile încercate și auzite pentru asemenea năpastă. În zadar! Mireasa noastră cum tremura, așa tremura din toate oscioarele, în culcușul ei. Așadar, printr-o înțelegere telefonică, examenul fu amînat, pentru tinerii însurăței, pînă după nuntă, pe motiv că mireasa „e prea emoționată și nu e în stare să se prezinte la examen”. La fel se întîmplă și cu programarea pentru gene false; rochia fu adusă ( și, ceea ce nu era în plan, văzută) de mire, dansul nu fu repetat, și, în general, cei doi nu mai schimbaseră nici o vorbă în ziua aceea.

Seara, după ce viitorul mire plecă, fără să-și ia rămas bun de la viitoarea mireasă, aceasta se ridică, în sfîrșit, din pat, se băgă în cada cu apă și rămase acolo, disperată, încă mult timp, pînă cînd apa se răci, fiind sigură că rămîne nemăritată…

Sîmbătă dimineața, cu stomacul gol de două zile, dar chitită și gătită de către meșteri iscusiți, mireasa noastră stătea, fără față, pe marginea sofalei și nu scotea nici o vorbă. Vornicelele nici nu mai încercau s-o înveselească, au înțeles că e zadarnic: nu vedea și nu auzea nimic. În scurt timp, una dintre vornicele a intrat in odaie și a strigat:

– Vin!

Mireasa a tresărit:

-Cum vin???

Toți cei prezenți se uitară nedumeriți unii la alții.

– Vin, repetă vornicica. Da ce, nu trebuie să vină?

-Cum vin?, mai întrebă o dată mireasa, mai încet.

Vornicica dădu a lehamite din mînă și clătină din cap.

În sfîrșit, după multă gălăgie, multe tradiții care i se păruseră prea lungi și prostești miresei noastre, mirele primi acces în odaia miresei. Intră, o văzu, zîmbi larg și se apropie s-o îmbrățișeze.

– Ai venit? îi șopti ea la ureche.

– Ce să fac eu fără tine?, îi răspunse el. Apoi, zîmbind cu înțeles, adăugă: – Dar, mai ales, tu fără mine?

… Și au avut nuntă mare și frumoasă, și au trăit ani mulți fericiți împreună, și au făcut copii mulți, care însumează în total deocamdată unul, și încă au de gînd să întoarcă multe dealuri împreună…

Uite așa, dragă blogule, povestea aceasta cu final fericit ți-o fac cadou de ziua ta, că prea te umplusem de povești triste și supărăcioase în ultimul timp.

În același timp, îi dedic această poveste și uneia dintre cele mai scumpe și dragi prietene, Andrianei, care e tot în prag de nuntă acum, ca să-i fie de învățătură, dar și de înveselire, că știu bine că Andriana e mult mai cumpătată și înțeleaptă decît mireasa despre care am povestit mai devreme.

Într-un ceas bun, Adriana! Să ai nunta de vis la care ai visat și să fii fericită!

 

 

 

2 Răspunsuri to "Poveste pentru viitoarele neveste"

multumesc draga mea….eu n-am mai facut petrecere de fete, dar cum intr-un fel sau altul nunta a tinut 3 zile, am sarbatorit de ajuns si de ramas🙂 sunt cateva poze pe fb, imi pare ca a iesit o sarbatoare frumoasa, a semanat putin cu a ta, si inca putin cu nunta unui om la care am tinut mult odata. sa intri sa m povestim.

mă bucur mult şi sincer pentru tine, Andriana. sunt sigură că nunta ta nu putea să iasă altfel decît minunată.
îmi fac timp deseară şi, dacă o să fii şi tu disponibilă, mai pălăvrăgim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: