Antepostscriptum

Sirena

Posted on: 2013/09/08

Scopul oricărui om, din orice timp, este fericirea.

Însă înțelesul fericirii s-a transformat în timp, direct proporțional cu evoluția civilizației și, pe parcurs, omul a devenit atît de confuz, încît s-a abătut complet de la perceperea motivelor care l-ar putea face fericit. Omul s-a rătăcit.

Undeva, în adîncurile istoriei, pe cînd omul abia căpătase o oarecare conștiință de sine, noțiunea de fericire nu exista. Nu pentru că omul nu era îndeajuns de evoluat pentru a-și pune probleme filozofic-existențiale, ci pentru că aceasta, fericirea, se contopea cu însăși existența omului. Istoricii au calculat că, pentru a-și întreține existența, omul avea nevoie de aproximativ cinci ore de muncă în zi, adică pentru a vîna și a culege. Imaginați-vă că restul din cele douăzeci și patru de ore stăteau în slujba doleanțelor, mofturilor și imaginației omenești, în condițiile în care întreg Pămîntul le aparținea, aceștia fiind nomazi și fiind în stare să-l cutreiere după bunul lor plac și necesitate. Pămîntul era divinitatea supremă care îi hrănea și căruia i se închinau.  Arta, adică adorarea frumosului, era una din ocupațiile esențiale cu care își completau timpul liber, dovadă multitudinea de picturi rupestre și podoabe confecționate. Probabil că cea mai mare parte a pozițiilor care au fost trecute ulterior în Kamasutra, s-au născut tot atunci😉 . Oamenii aveau timp pentru ei înșiși, aveau timp să-și trăiască fericirea și nu aveau nevoie să și-o inventeze.

Ulterior, cînd a început să prelucreze pămîntul și s-a dezvoltat agricultura, omul s-a legăt de bucata de pămînt care îl hrănea și a mai pierdut o bucată din timpul care îl făcea fericit. Melancolia pentru viața liberă a vînătorilor-culegători au exprimat-o în ode și balade care s-au păstrat pînă în prezent. Probabil aceasta a fost etapa în care omul a devenit conștient de noțiunea de fericire, în momentul în care aceasta a început să-i fie, încet-încet, sugrumată.

Stocurile de hrană care au început să apară și să se acumuleze, odată cu prelucrarea pămîntului, i-a făcut pe oameni să devină precauți, să și le apere. Această realitate i-a împins să se organizeze în societăți cu anumite reguli și, ulterior, în dependență de mărimea rezervelor acumulate de o anumită comunitate, cu o anumită ierarhie și anumite privilegii. Astfel au apărut hotarele care au împărțit Pămîntul în părți bine delimitate ce nu mai puteau fi cutreierate după bunul plac. Fericirea a fost modelată după realitățile care se impuneau – acumularea de rezerve care acordă anumite priorități.

Industrializarea a complicat lucrurile încă mai mult, iar incursiunile haotice de cîndva, pentru obținerea unei anumite prăzi, s-au transformat în războaie bine planificate, ce aveau ca scop nu atît obținerea unor bunuri concrete, cît obținerea de privilegii politice, strategice și teritoriale. Oamenii își doreau nu bunuri concrete, ci izvoare de ulterioare bogății. Ideea de fericire a fost împinsă tot mai mult spre dorința de avuție. Probabil pe undeva prin această parte a istoriei, omul a început să piardă sensul real al fericirii, să confunde beatitudinea senzațiilor emoționale cu plăcerea posesiunilor materiale.

În continuare, lucrurile s-au accelerat într-un ritm nebunesc, pînă cînd oamenii au devenit robii propriilor invenții și posesiuni. Disproporțiile dintre distribuirea resurselor au învrăjbit societățile și păturile din cadrul societăților unele împotriva altelor. Fericirea, incredibil, a început să depindă de măsura răului făcut concurentului. Timpul se absoarbe ca într-o implozie în goana după condițiile impuse de progres, de nevoia de mai mult, beneficiile căruia nu reușim să le analizăm, pentru că dacă ne oprim, rămînem în urmă. Omenirea fuge spre capcana fericirii fără context și nimeni nu vrea să se desprindă din acest flux.

Civilizația a devenit necivilizată. La baza relațiilor interumane tot mai mult teren a început să obțină șiretlicul, invidia și chiar ura. Cine își mai aduce aminte că Pămîntul este divinitatea supremă care și pînă în ziua de azi este cel care ne hrănește. La acest punct nu s-a schimbat nimic. Cu excepția atitudinii.

Astăzi cu greu mai poate fi găsit un loc pe suprafața Pămîntului nebătut de civilizație. Mîine acest loc va rămîne numai în sinea ta.

Fă în așa fel încît să nu-l pierzi și pe acesta.

… dacă nu poți și nu vrei mai mult.

 

 

Vezi cum arată neagresiunea necivilizației:

http://www.antena3.ro/externe/in-premiera-miliardari-rusi-refugiati-in-iglu-urile-din-siberia-123246.html

http://www.formula-as.ro/2013/1061/periscop-60/noii-rusi-din-siberia-16202

http://scrieliber.ro/2011/07/07/ultimul-trib-de-%E2%80%9Csalbatici%E2%80%9D-descoperit-pe-terra-%E2%80%93-un-secret-bine-pazit/

http://a1.ro/news/inedit/a-studiat-la-oxford-dar-a-ales-sa-traiasca-in-salbaticie-cum-arata-viata-departe-de-civilizatie.html

http://www.gandul.info/magazin/omul-pesterii-a-renuntat-la-viata-moderna-si-traieste-in-salbaticie-de-12-ani-9591070

http://www.ziare.com/magazin/inedit/familia-care-a-trait-in-salbaticie-si-n-a-stiut-ca-al-doilea-razboi-mondial-a-existat-galerie-foto-1216851

 

3 Răspunsuri to "Sirena"

Zi de zi confirmăm afirmația lui Hesiod, aceea că omenirea se îndepărtează constant și ferm dinspre incipienta Epocă de aur înspre o inerentă extincție. Vezi: http://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/ Nu întâmplător lumea urbană fuge înspre rural, dar ruralul este deja supraaglomerat, urbanizat, ”civilizat”. Acum 14 ani am ales un loc liniștit lângă o livadă de 70 de hectare (spre răsărit) și cu largi câmpuri cultivate cu porumb (pe atunci) (spre apus). Singura vecinătate era o căsuță bătrânească de peste suta de ani… Idilc loc… Acum, lângă mine doar au apărut 7 vecini noi, iar în împrejurimi s-au ridicat mii de case… La nici jumătate de kilometru se ridică un cartier nou pe 50 de hectare (din fosta livadă), cu blocuri, biserică și toate zgomotele de rigoare… Orașul s-a mutat la sat… Cam ăsta e ”progresul”. Felicitări Victoriței pentru modul plăcut și sintetic în care a surprins aceste noi realități ”decadente”. Multă fericire îți doresc!

Mulţumesc, Liviu.
Eu am o căsuţă în nordul Moldovei. Iubesc nespus locul acela. În jur practic nu am vecini şi nici nu vin alţii noi. Dimpotrivă, doar case părăsite, cum e şi a mea, cînd nu sunt acolo. E trist, căci nu am niciodată destul timp ca să am grijă de ea sau ca să stau acolo mai mult. E singurul loc în care mă simt liniştită, împăcată. Am impresia că locul acela mă iubeşte. Chiar mai mult decît îl iubesc eu. Mă tem să mă gîndesc că într-o zi va trebui să iau o decizie în privinţa acelui loc. Cea mai mare tentaţie pe care o am în privinţa acelui loc e să mă mut acolo. Dar nu mă va urma familia. Şi nici eu nu pot să-i las.
E ceva care îmi stă pe suflet mereu.

Avem mereu de navigat între și între…Fericirea constă și în a lua decizia pe care să nu o regreți mai târziu. Iar locurile care te iubesc trebuie răsplătite tot cu iubire…Neluarea unei decizii poate fi și decizia optimă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: