Antepostscriptum

Fuga prin si de lume

Posted on: 2015/07/27

Nu țin minte cînd și cum am început să alerg, dar țin minte cînd a început să-mi placă. A început să-mi placă cînd am început să alerg mai devreme și mai mult. Și cu regularitate. De fapt, acesta este un rezultat al faptului că-mi place.

Îmi place din mai multe motive, iar procesul în sine nu e neapărat un motiv, mai degrabă doar părți ale procesului. Îmi place să mă gîndesc, în timp ce alerg, la orice, la multe, la de toate, și-mi dau seama că îmi place cum gîndesc în timp ce alerg. E un fel de gîndește liber, adică analizînd partea bună și partea rea, implicit cu autocritica necesară. Iar uneori pur și simplu visez, din nou – orice îmi doresc și chiar și visele ies frumoase, cînd alerg. Îmi place să alerg dimineața devreme pentru că e puțină lume sau defel și mă simt de parcă toată lumea e a mea.

Dar nu despre gîndurile mele vreau să vorbesc, ci despre experiența în sine. De foarte mult timp mă trezesc la cinci dimineața, mai înainte pentru ca să citesc, iar de cîțiva ani, – pentru ca să alerg sau să fac exerciții. Și în fiecare dimineață se întîmplă același lucru, invariabil: cînd sună ceasul îmi zic nu, azi nu alerg, iar peste două-trei minute încep să mă conving că o să-mi pară rău dacă nu mă scol chiar în acest moment din pat, o să am o zi proastă pentru că o să fiu dezamăgită de faptul că n-am făcut un mic efort pentru un lucru simplu – să mă ridic din pat. Pentru că asta e cel mai greu, să te ridici din pat, după asta totul merge strună. Uneori, nu mă ridic și, întradevăr, rareori nu-mi pare rău.

Și acum, boom! –  să nu cumva să credeți că îmi place să alerg, adică procesul în sine. Nu, dar îmi plac o mulțime de lucruri pe care le implică. Primii trei kilometri sunt cei mai nesuferiți și cei mai grei, de fiecare dată am impresia că n-am să-i fac. Apoi, după trei kilometri, începe distracția. Sunt obosită deja, dar îmi dau seama că nu într-atît de obosită ca să renunț. Și încep să-i rezist. Îmi zic că pot să fac cinci kilometri, apoi, cînd trec de cinci, îmi zic că pot șase, apoi șapte. După cinci kilometri, nu pot să mai zic că rezist oboselii, deja lupt cu ea. Și lupta asta îmi place cel mai mult. Îmi place să-mi simt limitele, să le simt și să le forțez. Numărul de kilometri sunt doar niște cifre, dar senzația de luptă cu tine însuți e ca o revelație. Ajung acasă roșie ca dracul, transpirată și extenuată, îmi arunc hainele în mașina de spălat, pe mine – în cadă și sunt fericită. Da, în fiecare dimineață sunt fericită și, indiferent ce s-ar întimpla peste zi, știu că în dimineața următoare voi avea din nou ocazia să lupt ca să fiu fericită și doar de mine depinde dacă voi fi. Dacă-mi reușește, știu că pot să rezolv și problemele din ajun, tot ce trebuie să fac e să lupt, adică să acționez. Și de asta mă strădui să reușesc.

Asta mi-a dat alergatul – încrederea că cele mai multe lucruri și situații din viața mea depind de mine, nu sunt întîmplătoare și pot fi controlate. Rezultatul depinde de efortul depus. Cel mai mare rival într-o provocare este provocarea însăși, contează să dai tot ce poți și să fii sigur că victoria îți aparține, e meritul tău; sau să fii liniștit că ai făcut tot ce ai putut și ai fost înfrînt pentru că provocarea nu este de nivelul tău sau pentru că încă  n-ai ajuns la acel nivel. Celelalte variabile – inamici, concurenți, situații, coincidențe – sunt doar scuze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: