Antepostscriptum

„Homo Aggressivus” de Dorian Furtună

Posted on: 2016/01/27

Homo sum humani nihil a me alienum.

  De fiecare dată cînd începem să vizionăm un film sau doar rulează o publicitate la TV, fiică-mea are obiceiul de a întreba: ”Cine e rău aici?”. Deci, ca lucrurile să se așeze la locul lor, în căpșorul ei de cinci anișori, Răul trebuie să existe, ca un punct de reper de la care începe totul, ca mai apoi să înceapă lupta cu el.

   Adevărul crud este că lucrurile chiar așa și stau. Crud în sensul de curat, nu neapărat de nemilos. Agresiunea este parte din noi, din firea noastră, și ni se transmite, la nivel de instincte primare, de milioane de ani încoace. Și se pare că este instinctul care ne-a ajutat să supraviețuim și să evoluăm, așa că n-avem decît să acceptăm acest adevăr și să vedem cum putem să-l gestionăm.

   E greu să te desparți de iluzia civilizației ca edificator al unei convețuiri sociale pașnice și frumoase, de iluzia că cultura și știința ne-au făcut apți de a ne gestiona total pornirile instinctuale, de iluzia că devenim o omenire din ce în ce mai pașnică și nonconflictuală. E greu să te desparți de aceste iluzii și să accepți, în schimb, ideea că nu suntem decît niște ”purtători de gene”, iar evoluția este cea care le alege pe cele ce trec mai departe și pe cele care vor fi izolate și sortite peirii. E greu să accepți gîndul că suntem niște mașinării cărora ni s-a inoculat un ”program” pe care-l executăm, transportîndu-l mai departe în istoria viitoare a omenirii.

   Partea bună e că acum știm asta. Și, de vreme ce cunoaștem cum stau lucrurile, ne rămîne să căutăm soluții pentru gestionarea agresiunii din noi. Să sperăm că am ajuns, totuși, la un nivel de cunoaștere care ne-ar permite să ”cultivăm” altă genă, una a concilierii și pacifismului. Să sperăm și să încercăm, dar să nu facem, din nou, greșelea căderii în iluzie.

   Partea tristă (dar nu neapărat proastă), din punctul meu de vedere, este că am aflat nu numai că ”rațiunea este sclava pasiunilor”, dar, mai ales, că nu suntem liberi și, mai mult decît atît, nici n-ar trebui să fim, pentru că prea multă libertate înseamnă mai puțină siguranță.

   Tema este amplu abordată de către etologul Dorian Furtună, în cartea Homo Aggressivus. Cum nu sunt om de știință, mai ales acest domeniu fiindu-mi complet stăin, vorbesc, în cele ce urmează, doar despre impresiile mele de simplu cititor. Trebuie să recunosc că, pînă acum, nici n-am știut ce-i aceea etologie și aveam impresia, despre Homo Aggressivus, că e o carte de psihologie, de asta aveam mari îndoieli că o să mă captiveze. Dar etologia este, totuși, o ramură a biologiei moderne, care studiază comportamentele, astfel că are destule tangențe și cu psihologia. Iar așteptările mele au fost definitiv depășite, altfel spus – m-am înșelat amarnic. Cartea m-a captivat și mi-a trezit interesul pentru această știință într-atît, încît sunt hotărîtă să mai caut lucrări din acest domeniu.

    Am să spun foarte la general că mi-a plăcut cum e structurată cartea și că tema e abordată din diferite perspective, care mi s-au părut foarte bine prezentate și analizate, într-un cuvînt, m-a convins. Și cînd zic ”m-a convins”, trebuie să remarc că am opus o oarecare rezistență tezelor expuse și am fost, de multe ori, contrariată ca, în sfîrșit, să fiu nevoită să renunț chiar la unele convingeri ale mele care erau oarecum sus-puse în concepția mea despre lume și viață. Deci, a fost destul de dureros pentru mine, dar nu sunt supărată, ci, dimpotrivă, mă simt ”luminată”. Și, ca să nu vorbesc în gol, un exemplu ar fi faptul că mi s-a răsturnat concepția mea despre trecutul sălbatic pașnic, despre care, tangențial, am vorbit într-o postare mai veche (Sirena, deși mă refeream acolo mai mult la sentimentul de fericire, la conștientizarea acestuia de-a lungul veacurilor.). Mă simt ca și cum aș fi avut nevoie de o îndrumare pînă acum și, în lipsa acesteia, am crezut ce-am vrut, sub influența mai degrabă a unor clișee și prejudecăți, decît a cunoștințelor. Ei bine, ceea ce am aflat din această carte nu este chiar un ”colac de salvare”, ci mai degrabă o ”deșteptare”, dar, deși istoria și viața, în măsura în care le cunosc eu, mi-au făcut o demonstrație clară a violenței și a competiției agresive, eu aveam nevoie de o explicație pentru a înțelege de ce idealismul meu nu este justificat. Așadar, eu aveam nevoie de această deșteptare ca să înțeleg că există o cauză logică pentru tot acest ”urît” care ne înconjoară și că toate conflictele și războaiele nu sunt o abatere accidentală a omenirii, ci sunt în ordinea firii (invers, se pare că pacifismul este o abatere). Deci, cum am mai spus, e destul de dureros să conștientizezi asta și, mai ales, bineînțeles că nu trebuie să folosim aceste argumente pentru a justifica comportamentele violente și abuzive, ci dimpotrivă să ne pună pe gînduri și să ne mobilizeze în căutarea unei soluții. Mai ales că sarcina este nu să eradicăm agresivitatea, ci doar s-o diminuăm, pentru că aceasta are și partea ei bună. Dar despre asta chiar Vă îndemn să citiți în carte.

Personal, pun această carte în rînd cu cele care m-au influențat/lămurit foarte mult (despre Big History: From the Big Bang to the present, de Cynthia Stokes Brown V-am spus? Da, V-am zis, dar Vă mai repet o dată J ). Sper s-o citești și Tu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: