Antepostscriptum

Pictorul

Posted on: 2016/02/21

În sertarul din birou am întotdeauna două-trei cărți care stau acolo și se prăfuiesc, pînă cînd nu împing una din ele vreunui coleg de serviciu nu întotdeauna dornic s-o citească, dar cu îndeajuns de mult bun-simț încît să se prefacă interesat de pledoaria mea pentru acea carte și să nu o refuze. A doua posibilitate a cărților de a evada din sertar este ca să o arunc, într-o zi, în geanta mea cît un sac, și să ies cu ea în pauza de masă, ca în acea zi de toamnă.

Geanta mi-am luat-o de la un magazin din apropiere, pentru simplul motiv că la ei poți să dai bani mici pentru o geantă mare, iar eu prețuiesc anume aceste calități ale unei genți și doar după ce le bifeze pe astea două, mă uit și la culoare (important e să nu fie roz), formă, numărul de compartimente… Plus că mi-au făcut și reducere pentru că avea un defect la toartă și încă mi-au dat și două pixuri cadou. Nu mă pricep deloc la marketing, dar chestia asta cu pixurile, deși foarte în vogă, n-o înțeleg defel. În era în care nimeni nu scrie, ci doar tapează, toți fac cadou pixuri. Sunt doar două categorii de oameni care scriu azi – elevii și medicii: celor dintîi nimeni nu le dăruiește pixuri pentru că ei nu vor cumpăra nimic în următorii cel puțin doisprezece ani, iar celor din urmă ar fi bine, în general, să li se interzică scrisul de mînă, pentru a scuti timpul și nervii pacienților.

Deci, am aruncat cartea în geantă și am ieșit. Era ziua de naștere a unei prietene și urma să mă întîlnesc cu altă prietenă comună ca să-i luăm un cadou, de la cel mai apropiat centru comercial, iar cartea mi-am luat-o ca să am cu ce umple timpul în caz că o să am de așteptat. Am urcat în sus, pe strada pietonală, unde, inevitabil, a trebuit să aștept, cuminte, să treacă toate mașinile ca să pot traversa spre parcul central, apoi am luat-o pe una din cărările acestuia, am trecut pe lîngă Sun City, de unde urma să luăm cadoul, și m-am așezat pe o bancă în scuarul teatrului Cehov ca să-mi aștept prietena. Mi-am scos cartea și am început să citesc.

Era tocmai perioada cînd hotelul Leogrand se reinventa în Radisson Blu și se făceau niște lucrări de reconstrucție a fațadei, pe care le urmăream, ridicînd din cînd în cînd ochii din carte, de pe banca unde ședeam. Era ora mesei, de vreme ce eram și eu în pauză, așa că un grup de muncitori, toți arabi, au traversat strada, vorbind și gesticulînd zgomotos, și s-au așezat ca să-și savureze shaormalele chiar vizavi de mine. Mi-am vîrît nasul mai adînc în carte, dar nu mai puteam să urmăresc subiectul, pentru că discuția lor, într-o limbă total necunoscută pentru mine, era îndeajuns de zgomotoasă încît să mă distragă. Eu însă insistam să citesc, pentru că îmi părea rău să pierd timpul aiurea, dar ridicam din cînd în cînd privirea spre ei, ca o reacție involuntară la zgomot. Astfel mi-am dat seama că și ei m-au observat și, zgîindu-se la mine, vorbeau ceva aprins. Am simțiț că mă trece rece prin spate, dacă e să ținem cont de faptul că povestirile aprinse despre emigranții care au invadat Europa tocmai începuseră să circule și să ne înspăimînte cu grozăviile lor. Am vîrît atît de adînc fața în carte, încît orice om normal, care a ținut vreodată o carte în mînă, și-ar fi dat seama că, de la distanța aceea, ochilor le-ar fi fost imposibil să citească. Mă apucase așa o frică încît mă temeam și să mă ridic, pentru că îmi parea că o să se ia după mine, și chiar să-mi scot telefonul îmi era frică, căci aveam impresia că o să mi-l smulgă din mînă. Nu știu nici acum de ce am reacționat atît de bolnăvicios, oamenii doar își mîncau prînzul și discutau, dar iată că atunci eram aproape de leșin, atît de rău mi-a jucat festa imaginația.

Mă uitam prin părți în speranța că am să fiu salvată de prietenă, cînd am observat că un bărbat s-a așezat pe banca de alături. Era un bărbat înalt, bine făcut, cu o înfățișare de om inteligent și, cel mai important, părea să fie de-al nostru, adică nu arab. Am răsuflat mai ușurată și m-am întors pe-o parte, cu fața spre bărbatul cu pricina, rezemîndu-mă cu cotul de speteaza băncii și continuîndu-mi lectura. Dar gestul meu nu a rămas neobservat de domnul de pe banca vecină și, cînd am ridicat ochii din carte. am văzut că se uita la mine zîmbind discret. Of, Doamne, dintr-o strachină în alta…, mi-am zis și am încercat să corectez situația:

-Bună ziua. (Nu am obiceiul să intru în vorbă cu străinii, mi s-a întîmplat o dată-de două ori, poate trei… De fapt, mi s-a întîmplat de multe ori, dar de fiecare dată neintenționat, doar ca să corectez vreo situație.) Vă mai rețineți pe aici?

Acum, că m-am adresat direct, și-a permis să zîmbească mai larg:

– Mai stau cîteva minute, probabil. Aștept pe cineva.

– Și eu aștept.

Mi-a arătat din cap spre arabi și a zîmbit din nou:

– Ți-e frică?

– Da, am recunoscut imediat.

– Sunt niște muncitori de la hotel, nu te teme. Sunt inofensivi. Cel puțin, cît timp sunt eu aici, a adăugat ștrengărește. Pot să-ți țin companie.

– Mulțumesc, am zis și i-am întins mîna. Victoria.

– Victor, mi-a întins-o și el pe a lui.

– Zău? am zîmbit și eu la rîndul meu.

– Da, Victor. Sau îți pare că dacă tu erai Olea, eu eram Colea? Vrei să-ți dau cartea de vizită, ca să te convingi?

– Te cred, am rîs.

Nu știu dacă mă simțeam în siguranță, dar eram mult mai liniștită acum. Victor se simțea foarte în largul lui, s-a făcut mai comod în bancă și a scos din geanta care și-o pusese alături, cîteva nuci.

– Vrei?

– Nu cred că pot să le sparg.

– Ți le sparg eu.

În timp ce spărgea nucile și alegea miezul, mi-a povestit că poartă mereu nuci cu el în geantă, pentru că sunt foarte nutritive și se satură mîncînd doar cîteva. Mi-a spus că grecii antici (sau romanii, nu mai țin minte), purtau și ei nuci în torbele lor, atunci cînd mergeau la război și doar trei nuci, consumate înainte de bătălie, erau îndeajuns ca să-și recapete puterile și să lupte destoinic. Iar el, Victor, a început să aibă acest obicei după ce a divorțat, pentru că nu are cine să-i pună altceva în geantă. A reușit, deasemenea, să-mi povestească despre copilul lui, care stă cu maică-sa în Italia, și că el însuși s-a întors recent de acolo. Uimitor cîte poate să spună un om în timp ce sparge două nuci, dacă este dezlegat la vorbă! Eu i-am povestit despre cartea pe care o citeam și despre alte cărți. Cînd a terminat de ales nucile, era ca și cum eram deja prieteni.

– Cu ce te ocupi? l-am întrebat, luînd miezul de nucă din mîna lui.

– Sunt pictor.

– Victor-Pictor, am adăugat eu.

– Exact. De ce zîmbești?

– Am o prietenă pictoriță și tocmai mă pregătesc să merg la expoziția ei, mîiine, după masă. Și iată că mai cunosc un pictor, chiar în ajun. Pentru mine pictorii, actorii, poeții parcă sunt din altă lume… Și ce pictezi?

– Orice. Icoane pentru biserici, tablouri pentru casele oamenilor bogați, fete frumoase… pentru suflet.

… acel moment cînd te uiți prin jur căutînd cu privirea dacă nu ți-a venit prietena, ca s-o ștergi. Dar nu venise încă. Chiar și arabii erau încă acolo.

– Tu ce faci? m-a scos Victor din încurcătură.

– Eu sunt administrator de rețea.

– Ce fel de rețea?

– De calculatoare.

– Nu se poate!

– Ba da.

– Ai devenit, în acest moment, un extraterestru pentru mine.

– O extraterestră, am rîs eu.

– Vezi? Așa cum nu există cuvîntul ”extraterestră”, așa nu se poate să existe fete – administrator de rețea. Pentru mine calculatoarele sunt la fel de neînțeles ca femeile.

– Aici sunt de-acord cu tine. Să vezi ce mofturi fac uneori! Și-apoi le trece subit, parcă nici n-a fost nimic. Mă irită stările astea a lor.

– Vorbești ca un îndrăgostit iritat, a rîs cu poftă Victor.

– O îndrăgostită, ai vrut să zici, l-am corectat eu.

– Vezi, iar nu se leagă. Nu, tu nu trebuia să fii administrator de rețea.

– Dar ce trebuia să fiu?

– Hm…, muză, de exemplu.

Da, sigur că am înțeles că era flirt vădit, sau, cum a zis soțul meu, ”mă-ncleia”. Hm, trebuia să găsesc o replică care să-l pună la punct sau să fac o  trecere ușoară spre alt subiect, iar prietena mea m-ar fi ajutat enorm în aces moment, că doar prietenul la nevoie se cunoaște, dar ia-o de unde nu-i!

– Pot să cer…, începusem eu.

– Cartea de vizită?

– Încă o nucă.

– A, o nucă. Desigur, ți-o sparg imediat.

Aleluia! Am zărit mașina prietenei cotind pe strada Varlaam și m-am ridicat, sprintenă, ca să fug. Victor mi-a întins mîna, zîmbind larg:

– Bucuros de cunoștință!

– Deasemenea, i-am răspuns, strîngîndu-i mîna, bucuroasă ca niciodată să-mi văd prietena.

Oricum, Victor a fost un interlocutor plăcut și săptămîna aceasta, cînd am călcat, întîmplător, în timp ce ieșeam de la serviciu, pe o carte de vizită pe care scria ”Pictor, Victor Cutare”, mi-am adus aminte că așa și nu mi-a împins cartea de vizită pe care atît de tare a vrut să mi-o dea.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: