Antepostscriptum

”Solenoid”, Mircea Cărtărescu

Posted on: 2016/04/12

S-a întîmplat ca tocmai cînd credeam că n-am să mai pot reveni la beletristică, după cărțile istorice și științifice răsfoite în ultima perioadă, să fiu intrigată, de către o dragă Doamnă, în legătură cu ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Ei bine, l-am lăsat pe George Boole cu ale sale Laws of Thought deoparte și m-am scufundat în Solenoid (pentru ca, surpriză, să-l regăsesc aici pe Boole).

M-am scufundat  e tocmai expresia potrivită, pentru că de la chiar primele cuvinte (Am luat din nou păduchi), am simțit că mă dezleg de toate ale mele, iar partea din mintea mea, dezlocuită de realitatea curentă, s-a umplut cu lumea fantasmagorică a lui Cărtărescu. Dacă te dai pe mîna lui (iar eu te sfătui să o faci), îți crează o stare de dezechilibru plăcut, de dezorientare curioasă, de surpriză chiar și, îmbătîndu-te cu această atmosferă, e în stare să te lovească în chiar percepția tradițională a realității. Chiar dacă știi și nu crezi, s-ar putea să-ți placă să te lași amețit de stările cărtăresciene.

Ca să redau ceva din substanța romanului, aș începe cu una din autodescrierile protagonistului, care mi se pare ilustrativă, în care acesta se compară cu un preș așternut cu fața în jos, partea cu noduri și cu capete de ațe fiind la vederea tuturor, iar partea cu frumosul ornament fiind ascunsă înăuntru. Cam în această idee se desfășoară subiectul romanului, construit pe două planuri, unul al realității percepute – crude, reci, gri, încărcată de suferința și grijile cotidiene, pe care suntem condamnați s-o ispășim, închiși în temnița trupului nostru, și altul al realității superioare, dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Linia narativă a romanului, destul de săracă dealtfel, este întreținută de istoria unui potențial scriitor, eșuat însă din fașă, care se transformă într-un antiscriitor, mascat de profesorul dintr-o scoală primară din marginea Bucureștiului. Cealaltă linie – explorativă, n-aș vrea să-i spun filozofică, dar care totuși debordează de întrebări existențiale, împreună cu secvențele fantasmagorice – constituie  partea cea mai mare a romanului și reflectă încercarea de rupere din închisoarea realității percepute și evadarea spre realitatea superioară. Cu atît mai mult cu cît aceasta este în jurul nostru, doar că nu ne ajunge o dimensiune ca să o vedem.

A patra dimensiune, cea a teseractului lui Hinton, a inspirat convingerea autorului în realitatea ininteligibilă care ne înconjoară fără s-o putem percepe, ideea de lume în lume, de existență oarbă a unor civilizații întregi, cu cultura și istoria lor, care nu reprezintă decît o existență întîmplătoare în sînul unei civilizații superioare, cu alte culturi și istorii, precum sarcopții, ce nu sunt decăt rîia dintre două degete ale unui om, construiesc canale și îți duc existența inconștienți de parazitizmul lor pe corpul altei ființe, ce trăiește în altă lume, cu altă istorie și tradiții.

Cele două realități se întrepătrund pe parcursul romanului, prin ”semnele” ce îi vin eroului care, descifrîndu-le sau încercînd să meargă pe urma lor, ajunge să se trezească în fața ”ușii” spre realitatea multrîvnită.

Lumea fantasmagorică din visele și viziunile eroului, din călătoria sa în lumea sarcopților, e demnă de cele mai scârboase și zguduitoare descrieri ale iadului: ”Nu colții, nu ghearele, nu ruperea perineului la naștere, nu sfâșierea, nu sfârtecarea de viu provocată de cancer, nu îngroparea de viu într-un mușuroi de furnici tropicale, nu legarea pe-o gură de tun, nu smulgerea ochilor și-a limbii într-o barbară ublietă, nu-ngrămădirea diavolilor, roșii și negri, ulcerați ei înșiși de oroarea bucuriei drăcești, în jurul trupurilor albe, întristate și pure, cu țățici de feciară, cu cosițe încă-mpletite fără cusur, sau măslinii, cu umeri largi, cu bărbi aduse de curînd din foarfecă, dar afundate-n lavă pînă la brâu. Ci monștri în absolut, monștri psihici, forme făcute să chinuie etern în viața eternă a minții, ca regretul, ca remușcarea, ca penibilul, ca dezonoarea, ca amintirea unor fapte ce n-ar fi trebuit să se întâmple și totuși îți ard ca fierul roșu memoria. Ca groaza de dincolo de groază, groaza cea mare, mama tuturor spaimelor noastre: cea de eternitatea în care nu mai exiști.”

Totuși, nu ideea supremă a romanului  și nici farmecul descrierilor fantastice îngrozitoare, dar extraordinare, ar fi cauza pentru care l-aș recomanda, ci secvențele, o multitudine de secvențe surprinzătoare, adevărate și de-a dreptul frumoase m-au convins să-l admir și să-l accept în totalitatea lui.

Cîteva secvențe le-am rupt, pentru voi și pentru mine:

Ca și sexul, ca și drogurile, ca toate manipulările minții noastre ce-ar vrea să spargă odată țeasta și să iasă la larg, literatura e o mașină de produs mai întâi beatitudine, apoi dezamăgire.

O carte trebuie să ceară un răspuns. Dacă nu face asta, dacă-ți oprești privirile pe suprafața ei ingenioasă, inventivă, tandră, înveselitoare, minunată în loc să-ți amintești încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară și ai ratat înc-o data sensul oricărui efort omenesc: ieșirea din lumea asta.

Scriu aici, seară de seară, în casa mea din centrul orașului, universului, lumii mele, o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui anti-scriitor. Sunt nimeni și-am să rămân mereu așa, sunt singur și pentru asta nu există remediu, dar nu mint pe nimeni pictând uși ce nu se vor deschide niciodată pe pereții acestei lumi piranesiene.

… căci miza mea era să aflu, chiar dacă aveam o infimă șansă, dacă mîntuirea este posibilă. Dacă mesajul poate trece de pe-o spiră pe alta în ciuda deosebirilor tragice dintre lumi aflate la altă scară, percepute cu alte simțuri, în ciuda aderenței la alte cîmpuri ontice, alte raiuri și alți zei…

Poți înțelege inteligibilul și aceasta este seninătate, poți înțelege ininteligibilul și aceasta este putere, poți să nu-nțelegi inteligibilul, iar asta este teroare, poți să nu-nțelegi ininteligibilul, și aceasta este iluminare.

Despre copii, foarte frumos: Cine erau ființele acelea cu ochii largi și hipnotici, ca de albine? De ce trebuiau îmblânzite, ani în șir, și-n cele din urmă transformate-n ființe asemenea nouă? Doar ca să nu fim devorați pînă la urmă de ele?

Cea mai cuprinzătoare descriere a timpului pe care am găsit-o vreodată în literatură: ”…timpul externimator, timpul care nu ia prizonieri.”

Chiar și numai de dragul acestor și altor gînduri extraordinare, și a unor pagini cu adevărat iluminatoare, pe care ești ispitit să le recitești de căteva ori, merită să parcurgi iadul paraziților lui Cărtărescu, din Solenoid. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: