Antepostscriptum

”Amprenta lui Galileo” de Peter Atkins

Posted on: 2016/07/03

Printr-o frumoasă coincidență, chiar înainte de a găsi această carte – umilită prin reținerea sa îndelungată pe rafturile unei librării care i-a înjumătațit prețul (ce bine că prețurile nu sunt direct proporționale cu valoarea!), citeam o antologie de filozofie a științei, a lui Karl Popper, filozof preocupat de metodologia științifică, care m-a ajutat să pun un pic lucrurile pe rafturi în întelegerea mea despre ce este știință și ce nu. Pe măsură ce lucrurile mi se clarificau, cît de cît, simțeam nevoia de ”a privi” în acțiune știința, prin exemple din diferite domenii, altfel decît o cunoscusem pînă acum, pentru că știam că o voi percepe altfel.

Ei bine, iată ocazia, marcată de întîmplarea care mi-a scos în cale cartea lui Peter Atkins, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei (și din care am aflat că coincidențele ar putea să fie o consecință a simetriei). După cum se poate ghici din titlu, cartea face o prezentare a zece idei științifice, acelor idei care pun bazele progresului tehnologic, fiind idei lucifera, mai mult decît idei fructifera, adică bazîndu-se pe concepte, mai mult decît pe capacitatea lor de a fi aplicabile.

În modul și consecutivitatea în care sunt prezentate, colecția aceasta de idei științifice m-a ajutat să înțeleg construcția lumii mai bine decît a reușit să o facă liceul, în cei cîțiva ani, deși toate îmi erau cunoscute încă de acolo (formal, cu titlu de bifă). Dar aceasta este doar vina mea, pentru că sunt mult mai receptivă atunci cînd știința mi se prezintă sub formă de proză literară, cum s-a întîmplat în cazul de față. Cartea este un manual literar despre știință, care, captivînd chiar din prima clipă, ne poartă, încet-încet, de la real și palpabil spre tot mai abstract și mai profund, pentru a ne ridica pe culmile de pe care vom simți ”bucuria adîncă a înțelegerii pe care numai știința o poate provoca”.

Ideile și consecutivitatea prezentării sunt următoarele (am să vorbesc, totodată, despre cele mai frumoase  concepte pe care le-am întîlnit în cadrul ideilor respective, nu neaparat despre esența lor):

  1. Evoluția. Posibilitatea speciilor de animale de a se transforma unele în altele este una dintre cele mai bine fundamentate idei științifice, care, cu toate acestea, este și va fi (probabil) respinsă încă mult timp de orgoliul omenesc. Cel mai interesant lucru pe care pot să-l remarc despre evoluția organismelor vii este disputa despre ultimul nivel al selecției naturale – unitatea la care se produce selecția. Iar dacă răspunsul ultim pare a fi gena, atunci aflăm că componenta cu adevărat imortală a vieții e informația abstractă pe care o conține. Așa precum organismul/corpul este un ”cărucior” de purtat gene, tot astfel gena nu este decît purtătoarea informației (dar mai multe despre gene Vă povestesc după ce citesc Gena egoistă, a lui Richard Dawkins).
  2. ADN-ul. Ceea ce nu știa Darwin despre evoluție este natura eredității. ”Cuantificarea” eredității a început să se întrezărească în concluziile experimentelor lui Mendel pe mazăre (respinse pe vremea acestuia și abandonate chiar de Mendel însuși, dar reînviate abia la începutul secolului XX de către cercetători). Istoria tumultuoasă din spatele descoperirii structurii ADN, o istorie inclusiv a misoginismului, înșelăciunii și imposturii care sunt proprii și lumii științifice, o aflăm de asemenea, din carte, pe lîngă cunoștințele pe care le obținem despre însăși structura sus-numită și modul ei de funcționare.
  3. Energia sau prima lege a termodinamicii, aceea că energia se conservă, constituie substanța celui de-al treilea capitol. De aici aflăm că energia este moneda cu care se menține contabilitatea cosmică, iar diversitatea formelor energiei conferă Universului dinamismul său spectaculos.
  4. Entropia sau a doua lege a termodinamicii, este măsura calității energiei, sau o măsură a dezordinii, cu cît dezordinea este mai mare, cu atît este mai mare entropia, iar calitatea energiei scade. Ordinea trece în mod natural în dezordine; ca urmare, energia se degradează și disipează. Indiferent dacă ne place sau nu, Universul merge spre mai rău.
  5. Atomii. Unde ”se termină” materia poate că n-o să aflăm niciodată, dar limita pînă la care am fost în stare s-o discretizăm o găsim în acest capitol. Cel mai intrigant moment din capitol mi s-a părut întrebarea care apare automat atunci cînd îți dai seama că materia este de fapt spațiu gol – de ce obiectele sunt solide?, iar răspunsul se află în principiul excluziunii, conform căruia un orbital nu poate fi ocupat de mai mult de doi electroni. Astfel, corpul nostru și capacitatea noastră de a ne deosebi de oricare alt obiect care ne înconjoară se datorează, în ultimă instanță, spinului electronilor.
  6. Simetria. În acest capitol continuă discuția despre particule, așa ca bosoni și fermioni, gravitoni, cuarci și chiar antiparticulele, iar conceptul de simetrie încearcă să răspundă la întrebările legate de acestea: de ce materia domină față de antimaterie, de ce există un număr atît de mare de particule fundamentale, de ce există trei familii de fermioni? Iar ipoteza cea mai frumoasă lansată e teoria corzilor – entitatea ultimă a divizării nu este un punct, ci o linie, o coardă care vibrează, iar fiecare mod de vibrație corespunde unei particule fundamentale. Deci, există un singur fel de corzi și mai multe stări ale acestora corespunzătoare diferitor tipuri de particule elementare.
  7. Cuantele. Da, minunata mecanică cuantică, în care s-au zbătut și încă se mai zbat atîția cercetători și falși-cercetători, care fascinează pe fiecare dintre noi cu dualitatea și misterele sale, este probabil cel mai controversat domeniu al științei. Enigma cuantică apare din diferența funcției de undă a unui sistem supus calculului, pe de o parte, și observației, pe de altă parte: dintre capacitatea calculului de a ne da probabilitatea aflării într-un anumit punct (sistemul are o funcție de undă extinsă în spațiu) și capacitatea observației de a ne da certitudinea aflării într-un anumit punct (ceea ce produce colapsul funcției de undă). De aici se ivește întrebarea foarte vehiculată dacă nu cumva observația modifică/crează realitatea? Deși sunt mai multe teorii care încearcă să dea răspuns acestei întrebări, se pare că cea care stă mai în picioare este aceea care bănuiește că efectele subtile ale mediului înconjurător sunt suficiente pentru a explica toate observațiile.
  8. Cosmologia, sau istoria succesivei noastre umiliri, prin care aflăm că nu suntem nici ”buricul Pămîntului” și, cu atît mai puțin, al Universului.🙂 Aici repetăm ce știm despre apariția și evoluția Universului și aflăm cam care ar fi întrebările pe care să ni le punem despre ceea ce nu știm la acest capitol. Pe măsură ce Universul devine infinit, lungimile de undă vor deveni și ele infinite, deoarece deplasarea spre roșu va fi din ce în ce mai mare. Vom rămîne cu un spațiu-timp plat, din care orice urmă a realizărilor, aspirațiilor și a existenței noastre va fi ștearsă. Sfîrșitul nostru nu este însă același cu începutul. La început nu era nimic, absolut nimic. La sfîrșit, în schimb, va fi un spațiu complet gol. Ce fericiți ar trebui deci să fim pentru că trăim într-un interval de activitate exuberantă între două frontiere de pustietate.
  9. Spațiul-timp, este ideea cu care nu sunt clarificată pînă la capăt, fapt pentru care mi-am procurat o carte care descrie doar tema dată. Însă descrierea cea mai frumoasă și scurtă a capitolului nu putea fi dată decît de Einstein însuși –timpul și spațiul sunt moduri în care gîndim și nu condiții în care trăim. Multidimensionalitatea și teoria relativității lui Einstein sunt miezul capitolului.
  10. Aritmetica, ultimul și capitolul care m-a uimit cel mai mult, pentru că nu mă așteptam să fie atît de fascinant pentru mine, prezintă ideile despre numere, gradul lor de infinitate și frumusețea lor dramatică. După ce am aflat că numerele naturale, raționale și algebrice sunt doar stelele care ”plutesc” în firmamentul negru creat de numerele transcendente, mult mai infinite (!!!), că matematica este produsul minții noastre, dar descrie atît de adecvat externul, probabil putem specula că creierul nostru și produsul său, matematica, au exact aceeași structură logică cu universul fizic – structura spațiu-timpului și a entităților corespunzătoare.

Cartea nu intrigă doar din punct de vedere al valorii conținutului, dar este și captivantă din punct de vedere al stilului în care este scrisă. Și nu vorbesc aici doar despre accesibilitatea cu care deschide ideile geniale publicului larg, dar și de umorul subtil al autorului, distribuit cu delicatețe elegantă pe tot parcursul cărții.

Lectură plăcută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: