Antepostscriptum

Totul sau nimic?

Posted on: 2016/07/08

În una din reflecțiile sale despre muncă, Emil Cioran spunea că munca l-a transformat pe om în robul realității din afară. Trebuie să recunoaștem însă că e vorba de un cerc vicios, căci, rezultat al acțiunii constante și concentrate a muncii asupra realității, aceasta din urmă înșăși are tendința de a ne transforma. Inovațiile ispititoare, globalizarea, ritmul de viață alert nu ne permit să ne păstrăm sau, cu atît mai mult, dezvoltăm natura meditativă (o fi oare o trăsătură firesc umană, mă întreb?). Viteza cu care se transformă viața nu mai este, de la un timp, un țel de atins, ci mai degrabă un preludiu pentru transumanismul care ar trebui deja să ne preia din starea prea învechit-omenească de a fi. Ar trebui să ne depășim condiția  de simple animale raționale pentru a ajunge la nivelul realității pe care noi înșiși am creat-o. Cum am reușit să o creăm, așa totmaipuțingînditori cum am devenit, ar fi întrebarea. Prin număr, ar putea fi răspusul. Suntem atît de mulți, încît am ajuns să devenim părți executoare ale unei gigante mașini de transformat lumea, în care numărul celor care lansează și gîndesc ideile (citește scriu instrucțiunile) cap-coadă e destul de mic, în schimb numărul mîinilor gata să aducă la îndeplinire minuscule bucăți din sarcina lansată este mereu în creștere. Realitatea astfel colectiv-creată ne pune însă în fața provocării de a o înfrunta individual, nu colectiv. Mai mult ca atît, ne împinge spre competitivitate. Evident, nu e timp de gîndire, e loc doar pentru acțiune. Să ieși din cercul acesta, oricît de vicios ar fi, înseamnă să te confrunți cu probabilitatea de a fi aruncat de pe orbită. Întrebarea este – în jurul la ce orbităm?

Aceasta ar putea fi o introducere prea lungă și anevoioasă pentru o reflecție despre preocuparea pentru modul în care ne educăm copiii, dar ea-preocuparea, izvorăște anume din această ordine de idei. Cum e corect să educăm astăzi un copil, ce abilități ar trebuie să-i inducem? Trebuie să-l pregătim pentru a fi competitiv într-o lume în veșnică schimbare sau să-l încurajăm să-și acorde timpul necesar pentru a-și simți înclinațiile/limitele? Găsirea răspunsului la întrebarea despre ce trebuie să facem e doar jumătate de soluție, pentru că întrebarea imediat următoare este ce suntem noi în stare să le oferim, în oricare din aceste sensuri. În contextul în care, pe de o parte, diferența dintre două generații consecutive, din punct de vedere al inovațiilor în toate domeniile, este cu mult mai mare decît acum cîteva decenii, iar pe de altă parte, necesitatea de a ține pasul cu ritmul de viață este destul de solicitantă din punct de vedere al resurselor de timp, am putea să ne întrebăm dacă în general suntem în măsură oare să oferim ceva copiilor noștri. Dacă am avea destul timp, n-ar fi oare învechită informația pe care am vrea s-o oferim sau n-ar fi oare deplasate valorile în care ne-am obișnuit să credem și pe care le-am cultivat într-o societate atît de îndepărtată inovațional încît astăzi pare a fi ruptă din altă dimensiune? Iar dacă valorile (care – morale, etice, estetice? aproximativ așa) nu se învechesc, avem oare timp să le dezvoltăm sau ar avea oare ei, copiii, timp să le îmbrățișeze pe deplin, să le cunoască cu adevărat?

În contextul în care omul s-a trasformat din subiect al Universului, în obiect, care ar fi măsura de echilibru pentru trecerea dintr-o stare omenească într-una apropiată de trasumană, fără ne a pierde definitiv în noua noastră formă? Ce trebuie să transmitem următoarelor generații fără ca să-i traumăm cu învățăturile ineficiente și inaplicabile ale trecutului și, în același timp, să nu-i rupem definitiv de o tradiție general-umană?

Dragostea pentru cunoașterea obiectivă este singurul răspuns care mi se impune. Probabil că este singura emoție care merită să fie cultivată, atunci cînd te afli, pe de o parte, în imposibilitatea de a transmite însăși informația (care s-ar putea dovedi outdatată pentru ei) din lipsă de timp (și de sens), precum și în incertitudinea referitor la ceea ce ar trebui să transmiți și ce nu, pe de altă parte. Asta înseamnă, da –  să arunci copilul în lume ca să lupte el singur cu realitatea cu care va fi nevoit să se confrunte, fără ca să-i dai nici o altă protecție sau armă, decît unica care are cea mai mică probabilitate de a se transforma într-o armă împotriva lui: dorința de a cunoaște obiectiv lumea. Aceasta, la rîndul său, ar trebui să genereze, inevitabil, atît valorile și principiile necesare ca suport într-o existență oricît de neînsemnată, cît și satisfacția intrinsecă de a fi ajuns prin liber-arbitru și în cunoaștere de cauză asupra modelului de urmat petru o existență demnă.

Iar dacă chiar ar fi să-i transmit ceva concret copilului meu, n-aș fi în stare decît să-i vorbesc, cu o nostalgie bolnăvicioasă, despre timpurile cînd în Moldova se stingea lumina, și mama ne-a învățat Luceafărul, iar tata – structura atomului… Chineză emoțională, nu altceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: