Antepostscriptum

Trilogia deceurilor. Partea I: De ce Familia?

Posted on: 2012/05/05

Nu consider oportun să vorbesc despre ideile mele din trecut ca să dau un exemplu de convertire, dar vă asigur că aceasta – convertirea spre un alt concept al sensului vieţii – s-a petrecut, deocamdată nu pot să declar datorită cărui fapt: experimentării însăşi a „celuilalt model” sau inclusiv şi ca urmare a lecturilor ce au făcut şi fac parte din viaţa mea. Dar, fără a simţi că aceasta este o necesitate pentru mine sau că ar fi de folos cuiva, simt totuşi mai degrabă un imbold, căruia mă supun, de a scrie despre familie şi despre ce am ajuns să înţeleg eu prin ea. De asemenea nu consider potrivit să vorbesc în termeni romanţioşi şi patetici (cel puţin în această noapte bîntuită de insomnie, în care am început să scriu acest articol) despre rostul familiei, deşi, în această chestiune, poate că ar fi cazul. În plus, nu acord pretenții de sfat acestui articol, deoarece, cum am mai spus, îl scriu sub presiunea imboldului şi bazîndu-mă pe doar propriul punct de vedere. Nu-l ţin doar pentru mine pentru că nu-l mai pot ţine, asta e, de asta îl scriu şi pentru cititorii întîmplători şi, poate că, cointeresaţi. Mai atrag atenţia că vorbesc despre familie ca despre o entitate normală şi tipică, nu despre acele focare de ură care uneori se formează printr-o căsătorie şi care desigur că nu-şi au rostul.

În societatea modernă s-a înrădăcinat foarte adînc, nici nu ştiu cum să-i zic – conceptul, impresia, sentimentul? – să-i zicem ideea de familie ca constrîngere. Iar tendinţa firească a omului spre fericire este, cel mai adesea, asociată cu ideea de libertate. Chestiunea problematică în toată această afacere este că foarte puţini oameni pot defini noţiunea de libertate. Pentru mine personal am ajuns să cred că este chiar mai abstractă decît cea de fericire, ei, în fine, nu contează; ideea e că oamenii tind spre libertate (despre care au vagi închipuiri) ca spre o cale sigură spre fericire, despre care de asemenea nu au o imagine prea clară, mai ales din motivul că, cu trecerea timpului, ideile fantomatice şi nevoile necesar de a fi satisfăcute pentru o  „viaţă fericită” se schimbă. Orice modalitate de îngrădire a libertăţii îl sperie pe om, chiar dacă el însuşi, prin faptele sale deliberate, şi-o îngrădeşte sistematic prin serviciul pe care îl prestează, prin obiceiurile pe care şi le face, prin chiar pasiunile pe care le are. Dar, ce să mai vorbim, prin chiar firea sa omenească. Omul nu poate fi liber din simplu motiv că este om şi are inoculată în sine tendința de formulare a filozofiilor de viaţă, pe care apoi se obligă să le urmeze, îngrădindu-şi astfel ceea ce presupune noţiunea pură de libertate.

Pe de altă parte, la cei doi membri – potenţiali iniţiatori ai unei familii (dacă e să considerăm familia tradiţională, în care aceştia sunt de sexe diferite) se observă două pot să le zic chiar instincte fireşti: bărbaţii simt nevoia firească de a proteja, iar femeile de a oferi căldură sufletească. Bineînţeles, acestea pot fi satisfăcute din plin şi în afara căsătoriei, unicul atu al acesteia din urmă, din acest punct de vedere, fiind faptul că oferă cea mai armonioasă îmbinare între necesităţile celor două genuri şi organizarea socială la care a ajuns omenirea. În plus, o desfăşurare haotică a nevoii de exercitare a protecţiei şi a iubirii nu dau, într-un final, sentimentul de împlinire, din simplul motiv că nu au o rezultantă pozitivă pentru intervale lungi, creînd impresia de „cioburi de viaţă”. Spun asta pentru că e cert faptul că, trecînd dintr-o relaţie în alta, te concentrezi şi investeşti în ultima, încercînd, de cele mai dese ori, s-o uiţi pe precedenta, apelînd de fiecare dată la noi şi noi eforturi de reorientare spre mai bine şi fărîmiţînd viaţa în fragmente izolate, în încercări noi şi nu arareori istovitoare de manifestare a libertăţii; aşadar – într-un şir lung de eşecuri urmate de relansări de pe alte poziţii care, ca atare, te privează de senzaţia de continuitate. Deci, eforturile tale, dacă ar fi să vorbim în termeni HR, nu au perspective în cadrul unei entităţi (relaţii) dacă nu le acorzi timpul şi răbdarea necesare pentru a reuşi să le analizezi şi să adopţi o strategie. Mi se pare absurd să investeşti la infinit în afaceri noi şi să nu obţii alt profit decît plăcerea de a investi din nou. Pînă la urmă, orice resurse se consumă. Unora li se pare mai uşor să ia totul de la capăt alături de subiecţi cu totul noi, dar anume în asemenea mod se creează, în timp, o imunitate perseverentă faţă de orice fel de subiecţi de alt sex care te fac (probabil) să te simţi, la un moment dat, singur şi neînţels. Un fel de geniu experimentat, dar pustiu.

Şi de ce să nu vorbim, în acelaşi context, despre vîrstă? Despre vîrste. Mă întorc iarăşi la ideea că concepţiile omului despre viaţă se schimbă cu timpul (chiar dacă rămîne fidel filozofiei proprii), dar el se poate pomeni, la un moment dat, încătuşat de perspectivele pe care şi le-a trasat în tinereţe şi pe care nu prea are mari şanse să le schimbe după o anumită vîrstă. Vorba poporului: „Toate – la vremea lor.” Nu merită să-ţi jertfeşti chiar toată viaţa pentru tinereţe, mai ales că o să vrei întotdeauna să simţi că mergi spre fericire şi s-ar putea ca perioada de după tinereţe să fie niţel mai lungă. O, dar nu mă apuc să mă bat cu febra tinereţii şi nici nu trebuie, important e să rămîi mereu tînăr în suflet, dar să nu uiţi că pe dinafară lucrurile stau oleacă altfel, mă refer aici nu la fizic, desigur, ci la percepţia pe care alţii şi-o fac despre tine şi care inevitabil se răsfrînge asupra confortului tău social. Nici nu sunt prea mare sociofil (nu-i aşa cuvînt, eu l-am inventat), vreau să spun că de cele mai multe ori ar trebui să ne doară în cot de părerea celor din jur, însă rămîne deschisă problema că nu te poţi sustrage societăţii (bine, doar dacă nu eşti vreun dus cu pluta).

Şi poate că nici aceasta n-ar fi atît de important, adică toate chestiile acestea cu instituţiile, părerile şi legile societăţii, dar, vezi tu,  bucăţică cu bucăţică, se cam adună pe capul tău…

Apoi mai este şi experienţa (din nou!!!, bat-o…) socială, care a evoluat de la uniuni destul de libertine spre forma actuală de orînduire a vieţii care i s-a părut individului cea mai confortabilă, experienţă care are cîteva veacuri bune de stagiu ce nu poate fi ignorat. Apoi chestiunea cu cei mai de succes oameni ai lumii care neapărat sunt familişti. Din această perspectivă însă, ideea egoistă care ne împiedică să formăm familia este că într-o familie doar unul din cei doi (iniţiali) este mai de succes şi de fiecare îşi doreşte să fie el acela, fiindu-i frică ori ca celălalt să nu-l eclipseze, ori să nu-l încurce.

Acum – esenţialul. Într-o familie poţi lansa şi educa nucleul tău de valori, credinţele tale, poţi transmite, într-un cadru neoficial, abilităţile şi cunoştinţele tale, îţi poţi împărtăşi orice ideie fără riscul de a fi catalogat greşit, poţi reveni în orice stare de spirit ca să cauţi sprijin sau desfătare, ca să-ţi împărtăşeşti bucuriile şi succesele ştiind că vor fi primite şi apreciate cu sinceritate, poţi să-ţi manifeşti imboldurile şi sentimentele, poţi împrumuta şi adopta, la rîndul tău, valori şi păreri, poţi pretinde la o parte din meritele celorlaţi membri, te poţi bucura de succesul lor, poţi iubi şi chiar adora fără să creezi culte periculoase,  poţi apela la ajutor (fără procente), îţi poţi permite aproape orice. Într-o familie, din punct de vedere spiritual, eşti liber.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Arhive

De vă e foame

%d blogeri au apreciat asta: