Antepostscriptum

Mă întorceam, cu Raluca în braţe, de la policlinică, unde picioruşul ei bolfos primise vizita acului unei seringi, ocazie cu care odrasla mea iniţiase un spectacol inedit, pe care nu eram în stare să-l curm nici cînd intrasem deja în microbuz. Aici, chiar înainte de a observa că toate locurile erau ocupate, atenţiei mele nu a putut să-i scape – cu toate străduinţele Ralucăi – domnişoara de pe primul scaun. Domnişoară din cele pe care ades, de altfel, le întîlneşti pe străzile Chişinăului, dar de care aproape că mi se făcuse dor, atît de rar ieşind în ultima vreme prin oraş, mai ales cu transportul public. Aşadar, lasaţi-mi plăcerea pur femeiască de a v-o descrie, chiar dacă poate şi Dumneavoastră, dragă cititor, aţi întîlnit-o mai adineauri pe lîngă vreun centru comercial sau salon nu contează de care.

Chiar dacă diametrul coapsei nu prea corespundea unei asemenea poze, totuşi picioruşele domnişoarei noastre stăteau aşezate nu prea comod unul peste altul, vîrful pantofului unuia din ele ajungînd pînă în dreptul şoferului. După cîte se pare, anume în acest mod de a sta aşezate, domnişoarele în cauză plătesc tributul conduitei specifice instraurate printre cele din tagma lor, indiferent de locul poposirii scumpului lor fundişor şi de incomodităţile pe care le pot crea celor din jur, ba uneori chiar şi lor însele. Nu mai zic că mă bîntuie îndoiala gîndindu-mă că dînsele ar putea cîndva să afle că în lumea bună a şedea în aşa mod aşezată se consideră indecent pentru o domnişoară. Şi cred că nu mică le-ar fi mirarea dacă ar afla. Ei, dar mai bine să nu mă umplu de păcate şi să continui relatarea doar a celor ce le-am văzut cu ochii mei, fără a mă afunda în presupuneri, păreri şi sugestii. Dacă lăsai privirea să urce de la pantof în sus, aveai să ajungi Citește restul acestei intrări »

În încăperea confortabilă a agenţiei de turism îmi mirosea deja a mare; nările sorbeau aerul sărat, iar tălpile simţeau gîdilirea ştrengărească a soarelui. Glasul agentului suna ca un ecou de undeva de departe, din strada Şciusev a unui oraş pierdut în urma mea, care se pare că se numea Chişinău:
– Autocarul o să vă lase lîngă oraş, la aproximativ 500 de metri de hotel, iar de la hotel la mare sunt vreo 200 de metri.
– Bine, am dat din cap visători, cu gîndurile care se bronzau deja pe malul mării.
Pe 14 august am urcat în autocar şi am pornit spre Balcic. Am pornit spre seară, iar eu mi-am lăsat toate hainele groase la bagaj, aşa încît, pe cînd eram pe la Ploieşti, aveam aruncată peste bluziţa decoltată şi şorţii sexy, doar îmbrăţişarea răcoroasă a nopţii care se lăsa, la care se mai adăuga, tot rece şi insistentă, mîngîierea aerului fugărit prin autocar de climatizorul harnic. M-am ghemuit în braţele lui Ion, care dealtfel nu era mai breaz decît mine, dar îndura cu răbdarea demnă a unui bărbat adevărat, pe care o trăda doar clănţănitul neruşinat, dar sincer, al dinţilor, atunci cînd virilitatea masculină era furată de somnul atotputernic. Somnul ne era sacadat, întrerupt de invidia pentru sforăitul relaxat şi nereţinut al vecinilor din toate părţile, pregătiţi şi echipaţi cu toate cele necesare pentru o călătorie cu autocarul, inclusiv pernă ortopedică şi plapumă, la care mă uitam cu ochi de lup înfometat. Citește restul acestei intrări »

Era sîmbătă şi aveam o ceremonie în seara aceea. Mă întorceam de la doamna Angela, care ştie să-mi dreagă face-ul aşa cum îmi place mie – nici prea-prea, nici foarte-foarte, aşa cum îi stă bine unei fete modeste, dar care vrea totuşi să fie luată în seamă. Şi pentru că soţul avea alte chestii de făcut şi n-avea cînd să vină după mine, am urcat în rutiera 111 şi am pornit spre Sculeni, căci pe atunci acolo locuiam. M-am aşezat pe scaunul din spatele şoferului şi mi-am pironit privirea în geam, mai mult pentru ca să nu se uite lumea la mine, căci machiajul proaspăt făcut, special pentru o ceremonie de seară, nu se asorta deloc cu hainele mele aproape sport, pe care le-am pus ca să-mi fie comod să-mi rezolv toate chestiile pentru seara aceea. Semănam exact cu mireasa care se duce dimineaţa la visajist şi coafor şi se întoarce de la salon cu voalul în cap şi în costum sport.

Pe la o bucată de drum îmi dau seama că s-a aşezat cineva lîngă mine, dar n-aveam să întorc privirea spre acel cineva, dacă persoana cu pricina n-avea să-şi trîntească o bucată sănătoasă de slanină de pe partea moale exact pe o bucată de picioruş fragil şi slăbănog de-al meu.

Călătorul era o doamnă „măşcăţică”, îmbrăcată pestriţ, dar nu pot să zic că absolut fără gust. Aşa de obicei se îmbracă femeile care n-au prea multe haine în garderobă, dar vreau să pună pe ele tot ce au mai bun, aşa încît, combinînd fusta „cea mai bună” cu bluza „cea mai bună”, obţin o ţinută nu din cele mai şic. Doamna noastră era destul de înaltă, dar necătînd la aceasta, şi-a cocoţat în coafura (ridicată şi ea nu ştiu cum în sus) o diademă strălucitoare, asortată probabil cu eşarfa, care tot îţi lua ochii. Anume această diademă, care strălucea ca un Luceafăr în vîrful capului, probabil că m-a făcut să înghit cuvintele care mi-au venit din indignarea cu care am fost „lăţită”, de teamă să nu răbufnesc în rîs. De fapt, îmi vine greu să mă pronunţ acum, căci, dacă mă gîndesc mai bine la arătarea care am avut-o atunci în faţa ochilor, nu ştiu ce ar fi putut să mă „frapeze” mai tare – diadema, machiajul strident, hainele „cele mai bune” sau toate grămadă. Deodată am uitat supărarea şi mi-a încolţit intriga: ţigancă? sau… rusoaică? Aşa avem mulţi dintre noi obiceiul urît să etichetăm Citește restul acestei intrări »

La nuntă, părinţii mi-au dăruit arborele genealogic (o parte din acesta) şi mama mi-a promis să-mi povestească despre strămoşii mei.
Fiind anul trecut în concediu şi călătorind prin locurile de baştină ale mamei, a găsit timp să-mi povestească despre buneii, rudele şi străbuneii mei.
Am găsit în albumul vechi de la Arioneşti fotografia strabunelului meu, unica şi foarte veche. Mama mi-a zis ca a fost fotografiat în timpul razboiului, într-un spital austro-ungar, alături de sora medicală care l-a îngrijit. Acolo i-au amputat piciorul, în urma unei răni grave şi, întors acasă, n-a mai trăit mult, dar a reuşit să mai facă un copil, pe bunica (fratele bunicii e cu 12 ani mai mare ca bunica). Am aflat şi că încă din bunei ni se trage atracţia pentru telecomunicaţii – bunica a învăţat un an în România, la un fel de colegiu de telecomunicaţii, dar a lăsat că era vreme grea şi nu aveau părinţii cu ce s-o întreţină. S-a întors în ţară şi s-a măritat. Bunica îmi povestea că pe atunci fetele se măritau mai mult ca să scape de lucrul greu de acasă, pentru că copiii nu erau cruţaţi pe atunci, barem să muncească pentru casa sa.
S-a căsătorit cu bunelul îndată dupa război, în ’46, pe timp de foamete, şi a îmbrăcat la nuntă unica rochie bună care o avea în calitate de rochie de mireasă – o rochie bordo cu guleraş alb – mama mi-a spus, caci de pe unica poză de la „nuntă” nu puteam să înţeleg, căci era în alb-negru. Bunica, cînd era în viată, mi-a povestit că bunelul a avut o mîndra din boieri şi trecea seara pe lîngă poarta bunicii spre boieroaică, dar tata acesteia n-a lăsat-o să se mărite cu el. Citește restul acestei intrări »

Am hotărît să ţin post – să fiu mai smerită, mai tolerantă, mai îngăduitoare… Şi iată că mă îndrept spre staţia de troleibuz cu o dilemă care se ţine scai de mine încă de la amiază – ce sa pregătesc? Am găsit reţetă cu sarmale de post de pe net şi mă gîndesc s-o fac, dar e cam mult de lucru, poate fac orez cu ciuperci sau poate… O, iată şi troleibuzul. Urc şi vreau să mă aşez, dar îmi amintesc că-i post – las să se aşeze alţii, mai obosiţi (cei drept, cînd s-au ocupat toate locurile, parcă mi-a părut rău puţin).
Toate lucrurile minunate îşi au începutul la staţia de la gara feroviară – credeţi-mă pe cuvînt (dacă nu mă credeţi, citiţi „Călătorie cu autobuzul 122”), nu contează în ce direcţie mergi – păi, uite că în post e acelaşi lucru – la gara feroviară s-a urcat un ins şi o insă (!??!) (precizare – nu erau împreună, pur şi simplu au urcat la aceeaşi staţie). Despre ins: băiat tînăr, înalt, se vede că tot ţinea post că nu s-a aşezat, cu părul lung, prins în coadă, cu barbă, cu scurtă de piele cu multe lanţuri pe ea şi cu capul acoperit cu o basma neagră cu schelete pe ea. Despre insă (???!!!): o bătrînică gîrbovită, cu palton verde şi … gata, mai mult nu ţin minte nimic. În fine, nu asta contează. Bătrînica s-a aşezat Citește restul acestei intrări »

AnteScriptum: majusculele din cadrul cuvîntului indică accentul. 🙂

Am ieşit de la examen în fuga mare. Eu, ca de obicei, n-am timp să merg încet, alerg ca o zăpăcită… Cum să nu alerg – mă duc la un chef – nu-i motiv de grabă ăsta? Am o idee vagă pe unde-i „Shalom” – ul, dar nu-s prea sigură, mă descurc însă pe parcurs. Se apropie autobuzul 122 şi urc. Mă fac comodă în scaunul de lîngă geam şi mă gîndesc la greşeala prostească pe care am făcut-o la examen, dar nu pentru mult timp, n-am cînd să mă gîndesc la asta, doar ma duc la party… Şi aşa am întîrziat cu mai mult de o oră, am să pierd show-ul, şi nici nu-mi place sa întîrzii, dar mă conformez – am un motiv solid. Citește restul acestei intrări »

…5, 4, 3, 2, 1, URAAAAA, ora 17.00 – acasaaaa!!! Mă ridic repede să-mi pun haina, gata, fularul l-am aranjat… sună telefonul. Numai nu şefa, numai nu şefa… „Вика, зайдите ко мне!”- şeeefa. 😦 Sunt în fustiţă, dar pe hall nu-i nimeni şi păşesc cîte doua scări, că doar mă grăbesc acasă. La şefa am scăpat uşor, fug repede înapoi, iar sar cîte două scări, dar la vale e mai uşor (of, daca ma vede cinevaa…) Am pus cojocul pe mine, am împrospătat buzele cu ruj şi am încuiat. Iată, deja am ieşit din clădire – bate vînt de libertate afară, ce bineee… Fuguţa pe marginea trotuarului, oups, vine rutiera, repede, repede ca reuşeşti – hu, am reuşit! Citește restul acestei intrări »