RALUCA. Începutul.

Posted by: victoriadiak on: 2010/10/28

• In: Urmaşei
• 16 Comments

23.25 Gata. Simt ceva cald pe burtă, ceva care se mişcă. În jur toţi vorbesc cu mine, dar eu nu am desluşit decît ceea ce mi-a spus soţul meu cînd s-a apropiat, însă imediat am uitat şi asta. Îmi dau seama că şi eu spun ceva, dar ce?… Văd cum nişte mîini îmi iau ceva cald de pe burtă şi cum se îndepărtează…

2.10 O soră medicală se apropie de patul meu să-mi propună să mă conducă la duş.
– Dacă reveniţi în zece minute, am să vă fiu recunoscătoare…
– Da, desigur.
Caut cu privirea copilul. O pereche de ochişori măşcaţi mă opresc din căutări. Hlop, hlop! – mişcă din gene un îngeraş şi mă ţintuieşte cu privirea. Nu plînge, nici nu icneşte măcar, se uită doar la mine şi mă studiază. Am recunoscut aceşti ochi – ai tatei. A reuşit el oare să observe asta? Eu o privesc, ea mă priveşte – cuminţică, cuminţică. Îi sunt recunoscătoare că manifestul nostru de dragoste este reciproc.
Din saloanele spitalului răzbat scîncete şi plîns de copil, contemplarea noastră însă nu este deranjată de nimic pînă spre dimineaţă. Sora medicală ne-a privit cu înţelegere şi a închis timidă uşa.

Către orele 7 dimineaţa. Sunete. Telefonul meu e roşu şi la propriu şi la figurat. Cei mai apropiaţi îşi dau cu părerea în privinţa fetei. Principala întrebare pe care o ridică naşterea unui copil este: „Cu cine seamănă?” şi te apucă un pic gelozia, după o noapte de chinuri groaznice, să depistezi că fata ta seamănă cu cine vrei numai nu cu tine. Dar nu-i nimic, eu sunt setoasă doar de clipe de intimitate, ca cele de astă noapte, cu fiică-mea, şi încerc disperată să le pescuiesc printre vizitele medicilor şi sunetele telefonului.

Trei zile trec într-un haos spitalicesc destul de suportabil.

Ajunsă acasă înţeleg că cea mai frumoasă privelişte pentru ochiul meu este imaginea soţului beat de fericire, purtînd copilul nostru în braţe. Cît de banal arată fericirea…

Aceasta a fost partea lirică.

Urmează partea documentară: Fetelor, doare!